Marea foamete din 1917. Cum au ajuns românii să ucidă pentru hrană şi cât de adevărată este ipoteza canibalismului

Marea foamete din 1917. Cum au ajuns românii să ucidă pentru hrană şi cât de adevărată este ipoteza canibalismului

Ţărani refugiaţi de foame la marginea oraşului Galaţi, în 1917. FOTO Colecţia BVAU

Un episod controversat din istoria României indică faptul că, în iarna cumplită dintre 1916 şi 1917, au existat cazuri de canibalism în sudul Moldovei.

Blocada impusă de armatele germane şi austro-ungare aşezărilor din sudul Moldovei, în timpul Primului Război Mondial, a provocat probleme uriaşe oraşului Galaţi în iarna cumplită dintre 1916 şi 1917.

Potrivit documentelor vremii, sărăcia era îngrozitoare. Nevoia de hrănire a trupelor din tranşeele de aliniamentul Şendreni-Nămolosa-Mărăşeşti-Panciu lăsase populaţia în foamete crâncenă, iar retragerea ruşilor pe fondul revoluţiei bolşevice, dusese la jafuri şi distrugeri mari.

Potrivit documentelor istorice, mii de oameni au murit pur şi simplu de foame în iarna dintre 1916 şi 1917, iar în documentele vremii (dar şi în folclorul local) există numeroase referiri la gesturi extreme: crime pentru mâncare şi chiar suspiciuni de canibalism.

Orizonturi părăginite

Intrerea României în Primul Război Mondial a însemnat, prin fireasca mobilizare la arme a populaţie masculine active, un adevărat dezastru economic, mai ales în agricultură.

Mii de aşezări s-au pomenit în situaţia de a nu mai avea cine să lucreze pământurile, iar pe fondul faptului că majoritatea cailor şi boilor fuseseră rechiziţionaţi pentru armată, practic activitatea agricolă s-a redus la cât putea să lucreze, cu braţele, femeile, bătrânii şi copiii.

În aceste condiţii, sute de mii de hectare de terenuri arabile din Moldova au rămas nelucrate, iar cele lucrate au fost grav afectate de o secetă prelungită ce a lovit estul României în lunile iunie, iulie şi august, aşa că spectrul foametei devenea o realitate în toamna lui 1916, după cum se menţionează în documentele vremii.

Oraşul Galaţi, aflat chiar la linia frontului, a fost unul dintre cele mai afectate.

„În oraşul nostru - se scria într-un raport al Primăriei către Guvernul de la Iaşi, din 12 septembrie 1916 (sursa: Arhivele Naţionale, Direcţia Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 39/1916, fila 13) - este o lipsă aproape completă de cartofi, zarzavaturi precum ceapa, varza şi altele se găsesc în cantităţi reduse şi din acest motiv - continuă documentul - nu putem reuşi a micşora preţurile de vânzare în detaliu sub cele maximale”.

Pentru a aproviziona oraşul cu cele necesare erau trimişi, de cele mai multe ori degeaba, delegaţi în judetele învecinate (Tulcea, Tecuci, Fălciu, Roman, Tutova şi Vaslui), însă şi acestea erau secătuite de război şi sărăcie, aşa că, la începutul anului 1917, situaţia devenise deja disperată.

Ministerul pentru care pomana se dă contra cost

Apar şi situaţii de-a dreptul cinice. Într-o încercare disperată de a salva situaţia, în perioada ianuarie - mai 1917 Primăria oraşului Galaţi a purtat o intensă corespondenţă cu Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, rugând să se acorde populaţiei permisiunea de a pescui liber în lacul Brateş, pe atunci proprietate a Statului.

Cu toate că situaţia era tragică (rapoartele arătau zeci de decese zilnice din cauza lipsei alimentaţiei sau a alimentaţiei necorespunzătoare), cererea primăriei a fost acceptată de minister după numeroase amânari şi rezerve, însă peştele nu se dădea gratis, ci pe bani.

Potrivit unui document existent la Arhivele Naţionale, Direcţia Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 15/1917, fila 14, tot peştele prins cu undiţa sau alte instrumente trebuia dus la pescăria statului din oraş unde „se elibera avizul pentru cantitatea predată şi partea ce îi revenea ca dijmă în bani pescarului”.

Mărturiile documentare mai arată că la începutul anului 1917, aprovizionarea oraşului cu mai toate tipurile de alimente şi cu combustibil se desfaşura cu mari dificultati. La 7 ianuarie se constata lipsa totală de pe piaţă a zahărului, sării şi chibritelor, iar la 14 ianuarie Primăria raporta Ministerului de Interne că „situaţia este grea, numărul de vite a suferit o scădere rapidă datorită lipsei furajelor,  stocurile de cereale şi faină sunt la zero, iar populaţia suferea şi de frig datorită lipsei lemnelor de foc”.

Jaf, cenzură, speculă

Situaţia era disperată, din câte arată documentele oficiale, şi în judeţul Covurlui (care cuprindea jumătatea de sud a actualului judeţ Galaţi). Rechiziţiile militare repetate lăsaseră ţăranii fără nici de unele, existând o serie de mărturii despre adevărate revolte ţărăneşti.

„Oamenii năpăstuiţi de natură şi deposedaţi de vite şi de grâne de rechizitorii armatei au început să blesteme şi să se roage să vine odată nemţii, ca să se termine chinul şi jaful”, consemna ziarul local „Galaţii noi”, într-un articol care a fost cât pe ce să-i aducă suprimarea apariţiei pentru „atitudine duşmănoasă”.

Că ziarul avea dreptate o arată chiar documentele oficiale, care consemnează că populaţia Galatiului a avut de suferit de pe urma rechiziţiei de bunuri şi animale în condiţii abuzive (adresa trimisă Primăriei oraşului în septembrie 1917, de Comisiunea mixtă de rechiziţii a judeţului Covurlui).

„S-au ordonat şi efectuat rechiziţii de gradaţii care nu aveau nici o calitate. Unii funcţionari administrativi judeţeni şi numeroşi funcţionari administrativi comunali, jandarmi şi şefi de posturi au dat tot concursul lor la facerea unor asemenea rechiziţii neregulamentare de către ofiţeri, care nu posedau delegaţie scrisă din partea forurilor competente” (Arhivele Naţionale, Direcţia Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 22/1916, citat de I. Brezeanu în lucrarea „Oraşul Galaţi”, pag 147).

De altfel, rechiziţiile masive din zona rurală au avut efecte dramatice şi asupra pieţelor din oraş, unde nu au mai ajuns niciun fel de alimente, situaţia care a determinat primăria să ceară Marelui Cartier General, respectiv Direcţiei Serviciului de Subzisteţă, să predea oraşului o parte din alimentele colectate. „Este foamete cum n-a fost niciodată”, stipula municipalitatea în cerere (Tezaur documentar gălăţean, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1988, paginile 337-338).

Evident, asta a impus introducerea alimentelor la cartelă (din martie 1917, după îndelungi ezitări), dar şi înmulţirea speculanţilor. „Este îngrozitoare setea de câştig a unor comercianţi sau mai bine zis a unor vânzatori de alimente din oraşul nostru. Setea de câştig nu mai are margini, e practicată cu furie, cu frenezie am putea zice. Asa-zişii negustori umblând dupa câştig ca tigrii, din orice să iasă banul”, scrie ziarul „Galaţii noi” în februarie 1917.

Efectul speculei este catastrofal: până şi textilele se scumpesc de până la zece ori, în vreme ce alimentele ajung şi de 20 de ori mai scumpe decât înainte de război. Doar între 3 şi 24 ianuarie 1917 (în numai 21 zile, deci), preţul pâinii creşte succesiv de la 22 de bani la 35 de bani, adică cu mai bine de 55%.

La 31 iulie 1917, Serviciul de Subzistenţă avertiza primăria asupra nemulţumirii autorităţilor militare în problema speculei cu făină şi malai practicată de unii negustori şi tolerată de organele de control comunale. „Să înceteze odată - se cerea în adresă - jocul câtorva persoane, care, în aceste timpuri când cetăţenii noştrii sunt pe câmpul de bătălie, nu se gândesc decât cum să facă a trage maximum profit din situaţia actuală” (Arhivele Naţionale, Direcţia Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 42/1917, fila 9).

În 1917: 70% dintre copiii născuţi au murit

Pentru a înţelege mai bine dimensiunea catastrofei umanitare care lovise sudul Moldovei, trebuie să amintim faptul că, potrivit rapoartelor medicale înaintate Ministerului Sănătăţii, în cursul anului 1917 la Galaţi şi în judeţele Covurlui, Tecuci şi Tutova au murit 70% dintre copiii născuţi.

Este una dintre cele mai mari mortalităţi infantile din istorie, iar unul dintre rapoarte menţionează faptul că „pe lângă cauzele deja amintite (proasta alimentaţie, dizenterie, holeră, tifos) avem bănuiala că multe dintre ţărăncile care nasc îşi ucid cu bună ştiinţă pruncii, pentru că n-au cu ce-i hrăni”. Deşi este doar o supoziţie a medicilor, nu putem să înlăturăm în totalitatea prezumţia că ar putea fi adevărat.

Spre comparaţie, în exact aceeaşi perioadă, în Muntenia ocupată de trupele germane şi austro-ungare mortalitatea infantilă era de circa 30%. Foarte mare, dar cu mult mai mică decât în sudul Moldovei, deşi condiţiile de viaţă ale populaţiei rurale erau destul de asemănătoare.

Acelaşi raport care pomeneşte de pruncucideri mai adaugă o speculaţie care, de altfel, a stârnit adevărate legende ulterior: suspiciunile că într-o mahala a oraşului ar fi existat un caz de canibalism.

„Cadavrul unei tinere femei decedată din cauza bombardamentului a fost găsit parţial descărnat. Cei din casă au spus că părţile lipsă au fost mâncate de câinii de pripas, însă pe trup existau tăieturi precise ce se păreau a fi făcute de mână omenească”, consemnează, macabru, documentul.

Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, germanii bombardau cu înverşunare oraşul, ucigând populaţia civilă şi chiar distrugând clădirile Crucii Roşii, situaţie care contravenea flagrant convenţiilor internaţionale.

Bombardamentele asupra oraşului au fost aproape săptămânale (uneori şi mai des) la începutul anului 1917. La 7 ianuarie 1917, Galaţiul era sub focul artileriei inamice de pe Dunăre. Alte atacuri au loc la 4 martie, când germanii bombardează docurile. Bombardamente puternice au fost înregistrate în zilele de 8 si 9 martie 1917, obuzele căzând peste un spital al Crucii Roşii şi pe strazile Mavramol, Cuza Voda, Democratiei, Tecuci, Movilei, Vultur.

Mihail Sadoveanu, într-un articol intitulat „O nouă crimă” îi înfierează pe agresorii germani, pentru atacul lor împotriva spitalului Crucii Roşii. El îşi încheia astfel protestul: „Niciodată omenirea nu va putea sa uite, nici noi nu vom putea uita vreodată puhoiul crunt care s-a revărsat asupra-ne” (Augustin Deac, I. Toaca, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor 1916-1918, Editura Militară, Bucureşti, 1978).

Crimele şi jafurile cu autori băştinaşi

Însă chiar dacă inamicul dădea dovadă de mişelie, acţiunile lui nu se prea putea cuompara cu cele ale bandelor de hoţi din oraş.

Rapoartele Poliţiei, existente şi ele în arhivele statului, arată că hoţii tâlhăreau şi ucideau cu regularitate în iarna dintre 1916 şi 1917. Aproape că nu exista zi încare să nu existe un astfel de incident sau chiar mai multe. Crimele şi jafurile aveau ca  obiect rezervele de hrană ale familiilor mai înstărite, dar briganzii nu s-au dat în lături nici de la a lua obiectele de preţ, ce putea fi schimbate pe mâncare.

Potrivit unui raport din mai 1917, în cursul lunilor ianuarie-aprilie ale amintitului an fuseseră înregistrate 186 de jafuri şi 21 de crime în scop de jaf. O statistică, fără îndoială, cumplită, care arăta un stat în dezagregare, în care teama de autorităţi aproape că dispăruse, în ciuda faptului că se instituise Legea Marţială.

Vă mai recomandăm şi:

Amintiri din vremea când riscai să fii împuşcat de poliţişti dacă erai prins la cârciumă. Cum a apărut teribila Lege Marţială din România anului 1917

Cum a murit, la doar 29 de ani, autorul celei mai cunoscute poezii despre limba română, scrisă pe câmpul de luptă: „Era frumos şi blând ca sfinţii”

Cine a fost cazacul Mazepa, războinicul care tulbură Europa chiar şi după 300 de ani de la moarte. Răpus pe pământ românesc, a fost îngropat de şase ori

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: