Femeile mării: Irina Constanziu-Vlassopol, Teodora Angela Lefterescu şi Principesa Ileana

Femeile mării: Irina Constanziu-Vlassopol, Teodora Angela Lefterescu şi Principesa Ileana

Principesa Ileana

Irina Constanziu-Vlassopol, Teodora Angela Lefterescu şi Principesa Ileana s-au luptat cu societatea, dar şi cu valurile, pe care le-au învins. Ele rămân în istoria poporului român ca fiind primele femei care au dovedit că marea se supune şi celor mai firave mâini.

Ştiri pe aceeaşi temă

Irina Constanziu-Vlassopol

În 1930, Irina Constanziu-Vlassopol a devenit prima femeie ofiţer din Marina Comercială Română, conform livretului de militar 270 din 18 februarie 1930, eliberat de Căpitănia Portului Brăila.
Irina Constanziu-Vlassopol s-a născut la 19 iunie 1900, la Iaşi. Era fiica generalului Mihail Constanziu, iar şcoala a făcut-o urmându-şi tatăl prin diferite garnizoane.

În anul 1930 s-a căsătorit cu Spiridion Vlassopol, ofiţer de rezervă al Marinei Militare Române. La insistenţele sale, acesta a închiriat de la Serviciul Maritim Român cargoul Oituz, construit în 1906. Postul de ofiţer maritim III a fost ocupat de tânăra sa soţie, care s-a ocupat de aprovizinarea vasului cu alimente, evidenţa contabilă
A mai navigat pe pe navele „Dacia“, „Oituz“, „Dacia“ şi „Ing. N. Vlassopol“.

Ofiţerul secund, fără uniformă de marinar şi şapcă, a traversat mediterana, Marea Nordului, Marea baltică şi Atlanticul, ajungând până în Argentina. „Ea are mâini frumoase cu unghii lăcuite şi buze roşii. Nu este tunsă scurt, ci îşi poartă părul negru strâns la ceafă într-un coc graţios. Este îmbrăcată într-un costum care aici s-ar purta la promenadă, pe faleză: jachetă şi pantofiori de lac, sweater alb cu o ancoră brodată chiar pe locul unde marinarii îşi fac tatuajul. Ea pare că joacă un mic rol, dar aflăm curând că aceasta este chiar o realitate... este ofiţer secund“.

Se retrage de pe mare în 1936. La 15 august 1937, de Ziua Marinei Române, Irina Constanziu-Vlassopol a fost decorată de Regele Carol al II-lea pentru dragostea cu care a îmbrăţişat marea, cu Medalia maritimă, clasa III. Şi-a dovedit pe deplin abilităţile de lup de mare într-o furtună din strâmtoarea Messina, când salvează nava de la naufragiu.

După cel de-al Doilea Război Mondial a trăit drama originii sale burgheze , fiind nevoită să-şi câştige existenţa ca femeie de serviciu în Bucureşti, unde s-a stins la finele anilor 70.
Cu toată umilinţa sărăciei şi a ignoranţei sistemului comunist, ea a purtat o corespondenţă cu Muzeul Marinei Române, căruia i-a încredinţat o parte din însemnările şi fotografiile ei.

Teodora Angela Lefterescu, prima femeie căpitan de cursă lungă

Teodora Angela Lefterescu, născută pe 3 august 1926 în codrii Sucevei, s-a îndrăgostit la un moment dat de mare, pe care a iubit-o până la sfârşitul vieţii ei. S-a luptat cu societatea şi, în cele din urmă, a ajuns să se îmbarce pe o navă, meserie destinată la acea vreme doar bărbaţilor, şi a devenit apoi prima femeie căpitan de cursă lungă.

Teodora Angela Lefterescu a văzut pentru prima dată marea atunci când a venit împreună cu părinţii ei la Eforie. Adolescenta a fost atrasă imediat de întinderea necuprinsă de apă. Şi dorul nu i s-a stins niciodată.
Deşi părinţii ei au vrut să se facă medic, ea şi-a urmat visul: acela a înfrunta valurile. „Vreau să mă fac marinar!“, a spus Angela într-o bună zi. Întâi au crezut că glumeşte. Vinovat a fost găsit bunicul, şi apoi ceilalţi, care nu au avut atâta minte să o strunească.

Cariera ei a început prin a fi asistent pe o navă comercială, apoi căpitan secund pe nava „Filimon Sîrbu“ şi „Octombrie Roşu". A secondat comandanţii de pe navele „Trotuş", „Jiul", „Polar I" sau „Dorna". Din data de 6 februarie 1982 a fost comandantul navei „Ceahlăul", specializată în pescuitul oceanic.

Întâmplări hazlii din voiaj

Angela Lefterescu era şi un bun povestitor. Iată câteva fragmente din jurnalul ei, preluate de jurnalistul Rodica Simionescu în cartea „Angela Lefterescu – Un căpitan de cursă lungă“.  
„Mă aflam în portul Luanda din Angola, unde sosimen pentru schimbare de echipaj. În cabina mea torcea fericit un motan călduţ şi prietenos. Pentru că trebuie să ştiţi, dragii mei, că în privinţa animalelor am încălcat întotdeauna regulile. Interdicţia de a avea animale la bord se hotărâse numai pentru că trebuiau respectate legile sanitare, carantina mai precis, de 3 săptămâni, iar o navă ca a noastră, de exemplu, stătea în port câteva zile. Totdeauna în voiajele mele am avut prieteni câini, pisici, papagali, hamsteri şi chiar maimuţe, care îmi înseninau ceasurile de relaxare şi chiar pe acelea de tensiune. Tacit, echipajul , format din oameni buni, îngăduiau răsfăţul meu femeiesc. Unicul de altfel! Sper!

Aşadar, într-un ceas de pace, de visare şi de calm, stau în salonaş cu prietenul meu motanul. Ne uităm la televizor. Deodată văd cum motanului i se fac ochii cât cepele  şi sub el apare o băltoacă inconfundabilă. M-am întors spre uşa care era deschisă, cu gând să cer ajutorul cuiva. Când, în cadrul uşii, un negru uriaş, cu albul ochilor atât de alb încât am crezut că-i orb, aproape gol, avea doar un slip roz, mă întreabă direct dacă nu-i vând televizorul sau frigiderul. Tipul avea la brâu o punguţă doldora de bani. Sigur că n-aveam nimic de vânzare! Atunci a plecat imediat (…)

Amintiri din Luanda

Angela Lefterescu descrie, în caietul ei de însemnări, şi oraşele pe care le vizita în scurtul timp cât nava era la ancoră. „Arta neagră era la mare cinste, povesteşte căpitanul despre Luanda.  Atât în muzeu, cât şi în în magazinele, tarabele unde se vindeau elefanţi, giraffe, sculptate în mahon sau lemn de tek. La tarabe găseai imitaţii grosolane, făcute din esenţe de lemn pe care amicii noştri angolezi de dădeau cu cremă neagră şi încercau să ne păcălească. Ei, dar dincolo de toate acestea, în apropierea noastră, lângă inima noastră, exista Oceanul. Oceanul care în această regiune este extraordinar de calm şi atât de plin de peşte încât navele de pescuit oceanic, GÎR-GÎR-urile sovietice, nici nu se mai osteneau să se deplaseze dintr-un loc în altul pentru pescuit. Lanul sau năvodul îl ridicau plin de peşte la bord şi iar îl aruncau până îşi făceau plinul şi se duceau la nava de bază să îl predea“.

A încercat să înveţe să trăiască pe uscat

A murit pe 29 aprilie 2007. A fost înmormântată în cimitirul localităţii dobrogene Urluia, unde un meşter i-a ridicat o cruce pe care a încrustat conturul unui vapor. Ultimii ani şi i-a petrecut în Constanţa, aproape de mare. „Făcuse legământ să nu se uite niciodată înapoi şi să nu-şi chinuie sufletul cu amintiri şi cu dor de mare. Încerca să înveţe să trăiască pe uscat, aşa cum învaţă copiii să meargă. Mai întâi şi-a aranjat gospodări. Iniţial semăna cu o cameră de hotel, fără intimidate, fără duh. A decorat pereţii cu obiecte mici, fără valoare, fleacuri cumpărate dintr-un bazar african sau dintr-o librărie olandeză. Şi-a adus nenumărate ghivece cu flori pe care le-a aşezat pretutindeni. A încropit o mică bibliotecă şi şi-a făcut un locşor călduş, într-un fotoliu, de unde poate să privească la televizor. Bucătăria, care n-o interesează în mod special, e un fel de cameră într-un cămin de fete. Mănâncă puţin, îi plac fructele exotice şi cafeaua. Nu fumează. Când are chef, bea, cu înghiţituri mici, câte un pahar de vin, dar să fie bun, parfumat şi natural, aşa cum sunt vinurile pentru sărbători. Pensia este bună. Atât cât să trăiască decent. Fără pretenţii. N-o interesează toaletele, nu-i plac bijuteriile, nu cumpără nimic din ce nu-i face trebuinţă. Are sănătate şi o luciditate de invidiat“, scrie despre ea Rodica Simionescu.

În ultimii ani din viaţă, îşi revarsa afecţiunea pe cele câteva pisicuţe şi câini care trăiesc în jurul casei. „Pe animele le poţi iubi fără rezerve. Te răsplătesc cu credinţă. Sigur, şi oamenii sunt buni. Dar ei au treburile lor, viaţa lor. Este riscant să te năpusteşti asupra lor cu toată iubirea de care eşti în stare… N-a făcut oare rău că s-a dăruit cu totul meseriei? Dacă vrei să ştii asta, pune-o să-ţi povestească ceva, orice despre viaţa marinarilor. Se însufleţeşte. Se transformă. Parcă este un toxicoman care şi-a luat doza…“, notează Rodica Simionescu.

Principesa Ileana, prima femeia comandant de cursă lungă

Principesa Ileana, fiica cea mică a reginei Maria şi a regelui Ferdinand, deşi a avut parte de o educaţie potrivită pentru condiţia sa, primind lecţii de pictură şi sculptură, ea era atrasă de mare.  În anul 1928 a terminat şcoala navală şi a susţinut examenul de absolvire de căpitan de cursă lungă în faţa unei comisii conduse de comandantul şcolii. Ea a avut nevoie de aceste cursuri întrucât avea un iaht care se numea „Isprava” şi îşi dorea să îl conducă singură.

În memoriile sale, evocate în 1931, Principesa Ileana mărturisea întâmplări din copilăria sa petrecută la mare. „Constanţa evocă pentru mine amintiri încă de când aveam patru ani. Aceste amintiri îmi sunt cele mai dragi. Sunt 13 ani de când am stat cu frăţiorul meu Mircea acolo, în casa din oraş, care avea vederea asupra portului şi care e acum Curtea de Apel. Mi-aduc aminte cum, în clipa în care ne deşteptam, fugeam la fereastră să privim jos, la poalele dealului, portul cu vapoarele străine sau cunoscute. La cheiul cel mai apropiat – frumoasele noastre vapoare de pasageri: Împăratul Traian, Dacia, România, Regele Carol şi Principesa Maria. Este o veşnică bucurie pentru noi să vedem care venise şi care plecase“.

A fost prima femeie din România, care a obţinut brevetul de căpitan de cursă lungă pe iaht. „În ceea ce mă priveşte, sunt extraordinar de fericită, pentru că am acum un mic iaht, în greutate de 12 tone, cu motor şi vâsle, căruia îi zic «Isprava». Îmi petrec tot timpul pe iaht, care este raiul meu.

Dragostea mea pentru mare creşte necontenit. Am studiat tainele navigaţiei toată iarna cu căpitanul-comandor Pais, un profesor excelent şi un om de mare încredere. Primăvara viitoare intenţionez să depun cerere pentru a obţine brevetul de căpitan de navigaţie”, scria ea principelui Carol. Pasiunea sa pentru iahting l-a făcut pe rege să o repudieze. S-a stins într-o clinică din Ohio SUA.

Vă mai recomandăm:

Mariţa, prima navă cu pavilion românesc. Povestea corabiei care a ajuns până la Constantinopol având culorile tricolorului dispune orizontal

 Don Giovanni, piratul de la Sulina. Cum a reuşit fostul marinar să înşele autorităţile şi să rămână cu marfa ilegală şi cu despăgubirea





 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: