Soţia lui Ion Raţiu a murit. Elisabeth Pilkington Raţiu, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” acum 6 ani: „Am fost uimită de generozitatea românilor“

Soţia lui Ion Raţiu a murit. Elisabeth Pilkington Raţiu, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” acum 6 ani: „Am fost uimită de generozitatea românilor“

Elisabeth Raţşiu, alături de fiul ei, Nicolae, la Londra  FOTO Facebook/Centrul Raţiu pentru Democraţie

Elisabeth Pilkington Raţiu, soţia omului politic Ion Raţiu, a murit miercuri, 19 octombrie, la Londra, la vârsta de 94 de ani. În 2010 ea a acordat un interviu cotidianului „Adevărul“ în care a vorbit despre România anului 1990 şi despre cum i-au devastat minerii casa, dar şi cum crede că ar fi arătat România cu Ion Raţiu preşedinte.

Ştiri pe aceeaşi temă

În vara lui 2010, Elisabeth Raţiu a acordat un interviu cotidianului „Adevărul“. Doamna Raţiu avea atunci 89 de ani.

Vă redăm mai jos câteva pasaje:

„Adevărul": Cum i-aţi găsit pe românii anului 1990, când aţi revenit în ţară?

Elisabeth Raţiu: La sfârşitul lui ianuarie 1990 a fost prima vizită alături de soţul meu, după exilul de 50 de ani. Am fost imediat impresionată cum, în ciuda tuturor dificultăţilor, oamenii se îngrijeau de felul în care se îmbrăcau şi am fost uimită de generozitatea românilor, în ciuda cozilor lungi la mâncare. Am întrebat o femeie de unde a cumpărat o plasă cu fructe, pe care o ţinea în mână, şi imediat mi-a dat unul. Mai târziu, am realizat câte ore petrecuse la coadă ca să obţină fructele acelea. În urma acestor mici „incidente" am realizat că vremurile grele pot produce, câteodată, reacţii antagonice.

(...) Eraţi optimistă cu privire la şansele domnului Raţiu de a câştiga alegerile?

Eu am fost atrasă de principiul conform căruia dacă o cauză e dreaptă va fi, la final, victorioasă. Eram optimistă, deşi ştiam că soţul meu nu va fi acceptat decât de oameni care nu sunt gata să accepte o democraţie. În acel moment, nu am realizat cât de departe sunt cei mai mulţi dintre români de gândirea şi comportamentul democratic.

Existau oameni care vă priveau ca pe nişte „moşieri" care veniseră în România ca să-şi revendice „averile". Cum încercaţi să înlăturaţi această aură negativă?

Nu ne-am gândit niciodată la asta! Încă sunt şocată de acele acuzaţii. Deşi soţul meu se bucurase de succes în afaceri, familia lui nu era nici bogată, nici moşieră. Erau avocaţi, doctori şi preoţi care trăiau în locuinţe modeste în jurul oraşului Turda. În plus, chiar eu şi soţul meu aveam un trai destul de modest. Cu siguranţă nu exista nicio moşie pe care să o recuperăm!

(...) Care credeţi că ar fi fost viitorul României în cazul unui alt rezultat la alegerile din 20 mai 1990?

Era clar că, în acea vreme, românii nu doreau ceea ce Ion Raţiu încerca să le ofere: un viitor democratic. În 1990, mulţi români nici măcar nu ştiau ce înseamnă cuvântul „democraţie"! Dar, cum ar fi putut, după 45 de ani de comunism? Inevitabil, preferau ceea ce cunoşteau deja. Dacă Ion Raţiu ar fi câştigat alegerile din 1990, cred că acum am fi fost mult mai aproape de o Românie în care oamenii ar fi mai bine informaţi în legătură cu problemele lor şi, cel mai important, ar fi capabili să-şi exercite votul în mod liber! În 1990, chiar dacă nu avea nicio vină, opinia publică nu era interesată de aceste probleme, pentru că regimul Ceauşescu interzisese accesul la astfel de informaţii.

O Românie cu Ion Raţiu preşedinte ar fi fost cu siguranţă mai prosperă, pentru că ar fi fost o ţară în care oamenii ar fi fost încurajaţi să fie responsabili pentru ei înşişi şi pentru problemele importante, mai degrabă decât să aştepte să primească soluţiii de la alţii şi să devină frustraţi pentru că soluţiile respective întârzie să apară. Chiar cred că Ion Raţiu avea inspiraţia şi energia să conducă politica României. Dar dacă România, după 45 de ani de comunism, ar fi fost pregătită să lucreze cu el, în cazul în care ar fi câştigat, aceasta este o altă întrebare.

(...) Aţi avut de-a face cu minerii?

Am fost anunţată cu 20 de minute înainte că minerii urmează să vină la mine acasă. Am plecat atunci din ţară, lăsându-mi toate lucrurile în urmă, fără să ştiu nimic nici despre viitorul meu sau al soţului meu, nici despre principiile democratice pe care el le susţinea. Când m-am întors, după câteva săptămâni, am găsit locuinţa devastată! Televizorul, radioul, toate electrocasnicele dispăruseră, cu excepţia unui cuptor cu microunde despre care, în mod evident, minerii credeau că nu are valoare, pentru că nu văzuseră unul până atunci. Aşa-numiţii mineri au venit în Bucureşti la ceva timp după ce se aflase rezultatul alegerilor. N-am să uit niciodată drama din acele momente.

Nici măcar nu ştiam unde e soţul meu! Nu era timp pentru discuţii. Era o situaţie de panică! Experienţa i-a redat soţului meu puterea de a lupta în continuare, dacă nu ca preşedinte (rezultatul alegerilor arătând că acest lucru era imposibil), măcar ca un lider local ales pe cale democratică. Astfel, a acceptat să fie deputat de Cluj. Până la urmă, el a fost în Opoziţie în timpul mai multor regimuri. Anul 1990 nu era o excepţie. După ce minerii ne-au devastat casa, soţul s-a „refugiat" în afara Bucureştiului, iar eu am părăsit ţara. La un moment dat, l-a întrebat pe Petre Roman dacă era în siguranţă să se întoarcă la el acasă, iar răspunsul a fost unul pozitiv.

Dar, când a intrat în casă, un grup de oameni înarmaţi cu zăbrele de fier a tăbărât pe el, în timp ce o voce striga „Nu-l loviţi!". Nu l-au lovit, dar, la ora şase dimineaţa, în Elveţia, unde mă refugiasem, auzeam la radio că soţul meu fusese bătut, răpit şi dus către o destinaţie necunoscută. A trebuit să aştept un telefon de la un membru al familiei mele din Anglia. Acesta mi-a spus că soţul meu apăruse în locuinţa noastră, într-o transmisie televizată, în direct. Abia atunci am ştiut că era în regulă. În timpul campaniei electorale, pentru că interesele mele în problemele de sănătate mintală sunt binecunoscute, am făcut o vizită la „Spitalul 9" din Bucureşti. Dar maşina mea a fost atacată de un grup de aşa-zişi pacienţi, conduşi de o infirmieră, toţi înarmaţi cu pietre şi bare de fier. Au spart ferestrele maşinii mele, iar cameramanul care mă însoţise a trebuit să-şi ascundă echipamentul. Acestea au fost doar câteva dintre modurile în care am plătit pentru că am îndrăznit să formăm o Opoziţie la FSN.

Interviul integral îl puteţi citi AICI. 

Mai puteţi citi:

A murit soţia marelui om politic Ion Raţiu. Elisabeth Raţiu avea 94 de ani

Secretele Mineriadei: Cum ar fi arătat România lui Ion Raţiu

Remember Ion Raţiu. 98 de ani de la naşterea „celui mai bun preşedinte pe care România nu l-a avut niciodată”

Solidari cu diaspora: soţia lui Ion Raţiu, în vârstă de 90 de ani, a ieşit să încurajeze românii care aşteaptă să voteze în Londra

Ion Raţiu, o moştenire

Secretele Mineriadei: Cum ar fi arătat România lui Ion Raţiu

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: