Neurochirurgul Ştefan Florian: „Când am o operaţie dificilă, spun că dacă am fi pe stadion şi eu aş fi Hagi, lumea m-ar aclama. Cum nu sunt...“

Neurochirurgul Ştefan Florian: „Când am o operaţie dificilă, spun că dacă am fi pe stadion şi eu aş fi Hagi, lumea m-ar aclama. Cum nu sunt...“

Neurochirurgul Ştefan Florian  FOTO: UMF Cluj

Ştefan Florian (54 de ani) este un apreciat neurochirurg român care operează zilnic cu creierul, şi la propriu, şi la figurat. Ştefan Florian vorbeşte despre presiunea pe care o simte în fiecare secundă când „cotrobăie“ prin creierii pacienţilor săi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Păşeşte calm, îmbrăcat într-un costum elegant, albastru închis, spre biroul său de preşedinte al Senatului Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) „Iuliu Haţieganu“ din Cluj-Napoca, situat la etajul al şaselea al clădirii instituţiei. De aici are o privelişte superbă asupra oraşului.

Neurochirurgul Ştefan Florian mărturiseşte că visul său a fost să devină doctor. „Medic şi preşedinte! Când aveam 5 ani, eram la bunici, la Târgu-Mureş, şi un unchi de-al meu m-a întrebat: «Ce vrei să te faci?». Şi i-am răspuns: «Medic şi preşedinte!». Azi sunt şi medic, şi preşedinte. Preşedintele Senatului UMF şi al altor asociaţii“, spune doctorul zâmbind.  Neurochirurg s-a făcut datorită unui articol dintr-o revistă pe care a citit-o în liceu, într-o pauză. Îşi aduce aminte şi azi că articolul era într-o pagină din mijlocul revistei şi că nu atât poza, care era multicoloră, l-a impresionat, cât articolul care i-a deschis mintea spre drumul pe care păşeşte acum, cel al universului neurochirurgiei. „În acea revistă, am văzut pentru prima dată că pot fi făcute operaţii pe creier“, spune Ştefan Florian. Nu l-a atras o carieră în domeniul juridic, ca a părinţilor săi. Încă din gimnaziu, învăţa anatomia din compendii şi tratate pe care le deschid studenţii.

Neurochirurgul Ştefan Florian (foto mai jos, în dreapta, credit foto: captură video TEDxEroilor) povesteşte de ce compară creierul cu Universul, de ce crede că nu trebuie să-i încurci pe studenţi şi ce întrebări îşi pune fiecare pacient, fără să le rostească, înainte de operaţie.

„Weekend Adevărul“: Ce vedeţi când vă uitaţi la pacienţii cărora urmează să le umblaţi în creier?

Ştefan Florian: Întrebările pe care mi le pun pacienţii, fără să le rostească sunt: „Voi mai fi eu la fel după ce mă operez pe creier?. Voi mai fi acelaşi? Voi putea gândi la fel? Voi avea aceleaşi gusturi? Voi iubi aceleaşi persoane?“. Acestea sunt întrebările care-i macină pe pacienţi. Acestea sunt temerile cele mai mari care li se citesc în ochi. Răspunsul, în cele mai multe dintre cazuri, este „Da“. Încerc să fac în aşa fel încât ei să rămână la fel. Nu e o minune că ei rămân la fel, ci e capacitatea creierului de a recupera şi de a reda noi circuite funcţionale. El stabileşte alte circuite pentru a-l ajuta pe acel om să fie tot el. Sigur, dacă nu eşti măcelar, atunci...

Unii îşi descoperă noi talente după operaţia pe creier?
Am avut cazuri. Mulţi mi-au spus ulterior asta. Însă unii dezvoltă o depresie. Numai gândul că au fost operaţi pe creier le dă o depresie. E greu de explicat de ce. Alţii fac fixaţii. Am avut un pacient care vorbea mai multe limbi, român fiind, iar după operaţie, nu a putut vorbi decât în engleză. Înţelegea tot ce îi spuneam, se uita la mine, dădea din cap şi îmi răspundea în engleză. „Scuzaţi-mă, dar nu-mi vine niciun cuvânt în română“. Iar în engleză vorbea fluent. La fel, am văzut un pacient, operat de un coleg mai în vârstă, care, după operaţie, român fiind, nu mai ştia decât ungureşte. Se întâmplă ceva acolo, nişte circuite... Cazurile când nu merge totul bine, astea mă marchează, deşi eu am făcut tot ce depindea de mine ca să fie bine. Când am o operaţie destul de dificilă – şi sunt, pentru că ajung oameni cu probleme care au fost refuzaţi în alte centre, aici e un fel de ultimă staţie –, le spun colaboratorilor, trei-patru-cinci, câţi sunt în sala de operaţie, că acuma, dacă am fi pe stadion şi eu aş fi Hagi, lumea m-ar aclama. Cum nu sunt...

Spuneaţi într-un interviu că ceea ce ne defineşte ca oameni este creierul. Ce face inima?
Inima este motorul vieţii, dar viaţa, aşa cum o percepem noi, este datorată creierului. Creierul reprezintă şi farurile unei maşini, şi motorul, şi şoferul unei maşini, şi gândirea, şi tot. Creierul ne defineşte ca oameni, realmente, pentru că suntem ceea ce este creierul nostru. Există o anumită amprentă personală în fiecare dintre organele noastre, dar creierul este dirijorul. Creierul este cel care ne ajută să vedem realitatea aşa cum o vedem, iar atunci când încetează funcţia cerebrală, practic, încetează viaţa aşa cum o percepem noi.

Un cardiolog ar zice că darul cel mai de preţ este inima, un urolog ar zice că sunt rinichii, dumneavoastră spuneţi că este creierul. Ce argumente aveţi?
Fiecare specialist vorbeşte şi gândeşte. Cu ce? Cu creierul! Şi ginecologul, şi cardiologul, şi oftalmologul spun şi articulează cuvinte, au învăţat ce au învăţat şi practică meseria pentru că au creier. Dincolo de asta, nu putem discuta. Iar pentru mine, creierul nu este un organ. Creierul este un întreg, un sistem, o entitate, nu-l pot defini ca organ. Nu este numai acea masă gelatinoasă plină de vase de sânge. Creierul este cu totul altceva. Toţi cei pe care i-aţi amintit îşi practică meseria datorită funcţiilor cerebrale şi pot să spună că inima este cea mai importantă, că ochiul e cel mai important, dar totul funcţionează datorită creierului. Creierul este dirijorul a toate, el simte prin diversele lui zone când ceva nu funcţionează. Permanent, el controlează şi menţine echilibrul funcţionării. Este un manager. Acolo unde apar probleme, el transmite impulsurile necesare.

Aţi comparat creierul cu Universul. Cum v-aţi gândit la asta?
Îmi pare rău că nu am făcut o licenţă pe această temă, pentru că ideea a fost preluată şi de alţii. Realmente, am fost surprins văzând la Discovery Science structura tridimensională a Universului şi seamănă foarte mult cu reţelele neuronale. Şi dacă stăm să ne gândim la multitudinea de conexiuni, acestea sunt infinite, la fel cum este şi Universul. Chiar dacă noi spunem că Universul este definit, că are o limită. Sunt atât de multe similitudini între ceea ce înţelegem din ce în ce mai mult despre creier şi ne dăm seama că ştim tot mai puţine, la fel cum, pe măsură ce mergem mai departe în Univers, de fapt, mergem în trecut.

În imaginea din stânga sunt câteva galaxii, iar în cea din dreapta - celule neuronale la creierul uman  FOTO: captură video TEDxEroilor

Ce trebuie să facem ca să avem un creier sănătos?
„Use your mind!“ (n.r. – Foloseşte-ţi mintea!), se spune în engleză. Asta înseamnă să citim, să scriem, să ne folosim mintea. Cititul este un exerciţiu extraordinar. Uitatul la televizor nu este atât de util pentru dezvoltarea şi menţinerea funcţiilor cerebrale, pe cât este cititul, care-ţi stimulează şi imaginaţia, că tu trebuie să-ţi imaginezi ce citeşti. Pentru antrenarea memoriei este foarte important să repeţi, să înveţi lucruri, versuri, o limbă străină. Utilizează-ţi creierul, gândeşte, creează, construieşte mental, în fiecare zi, în fiecare moment! Nu-ţi lăsa creierul să lâncezească, pentru că el va lâncezi! Cei care gândesc, cei care folosesc creierul ajung foarte rar să facă demenţă. Pentru a preveni şi a împinge demenţa cât mai încolo, e bine să-ţi utilizezi mintea. Ca să ai o minte sănătoasă, trebuie să ai şi un organism sănătos, atunci faci mişcare, te alimentezi raţional şi, ca să-ţi menţii creierul viu, trebuie să lucrezi cu el, să-l foloseşti.

Am avut un pacient care vorbea mai multe limbi, român fiind, iar după operaţie, nu a putut vorbi decât în engleză. Înţelegea tot ce îi spuneam, se uita la mine, dădea din cap şi îmi răspundea în engleză.

Când nu are halatul şi boneta pentru operaţie, neurochirurgul (cel din stânga) este elegant FOTO: UMF Cluj

Utilizează-ţi creierul, gândeşte, creează, construieşte mental, în fiecare zi, în fiecare moment!  Nu-ţi lăsa creierul să lâncezească, pentru că el va lâncezi! Cei care gândesc, cei care folosesc creierul ajung foarte rar să facă demenţă”, spune neurochirurgul Florian.

La un congres asiatic. În India, la Mumbay. În dreapta neurochirurgului este preşedintele Federaţiei Internaţionale de Neurochirurgie, Basant Misra  FOTO. arhiva personală a lui Ştefan Florian

„SUNTEM CONDAMNAŢI LA MOARTE DIN MOMENTUL ÎN CARE NE NAŞTEM“

Cum vedeţi relaţia între ştiinţă şi divinitate?
Sunt un om care crede în Dumnezeu şi care porneşte la drum cu credinţa că dincolo de ştiinţă, de pricepere, de pasiune, de artă, mai este ceva. Sunt convins că alături de mine mai este cineva, sau deasupra mea, sau în jurul meu.

Medicii prelungesc viaţa prin ceea ce fac. Pot fi ei consideraţi mici dumnezei?
Am avut de curând o prelegere despre medicină şi religie. Multe dintre miracolele biblice sunt legate de vindecări spectaculoase, de aceea, lumea are tendinţa de a asocia imaginea medicului, în special a chirurgului, cu cea a unui semizeu. Şi asta este periculos pentru medic, pentru că îl situează în poziţia în care se consideră superior.
Nu suntem superiori, oricând suntem supuşi greşelii şi ne aduce aminte Cel de Sus că suntem simpli muritori şi oameni supuşi greşelii. Atitudinea asta de Dumnezeu, de salvator este dăunătoare, în primul rând, pacientului. Fii om cu pacientul tău, fii aşa cum ai fost creat, om, şi atunci, pacientul tău va avea de câştigat!

Cât de important este psihicul pentru tratamentul unui bolnav?
Vindecarea este în fiecare dintre noi. Puterea creierului este încă nedescifrată. Sunt persoane care îşi pot controla funcţia cardiacă mental, deci pot controla tot. Pot să intre într-o stare aproape de hibernare. Sunt persoane antrenate care pot face multe. Mintea, creierul poate face asta. Tot aşa, psihicul contribuie la vindecare. Un bolnav care doreşte să se vindece te ajută foarte mult. Un bolnav care refuză vindecarea şi care abandonează lupta este un bolnav pierdut. De aceea, încă de la început, înainte de a face actul operator, la prima întâlnire, încerc să-i insuflu încredere, curaj şi dorinţa de a lupta, de a-i fi mai bine. E un lucru esenţial în relaţia medic-pacient felul în care se stabileşte puntea de legătură şi cum reuşeşti să îi transmiţi încrederea şi puterea lui de a se vindeca.

Credeţi în energia pozitivă?
Da. Sunt un optimist, pentru că, altfel, mă făceam altceva.

Unele gânduri negative, şocuri puternice survenite în urma unui eveniment tragic din familie ar putea fi motivul apariţiei unor boli?
E greu de spus. Am avut cazuri de tumori cerebrale maligne care au apărut la persoane ce au suferit o traumă psihică majoră. Adică, după decesul unei persoane foarte apropiate, la scurt timp, s-a declanşat o tumoare cerebrală malignă, canceroasă. Nu poţi să îndepărtezi gândul, există şi o contribuţie a psihicului în dezvoltare. Pe de altă parte, o gândire pozitivă poate îndepărta şi poate împinge momentul final şi chiar poate face din experienţa aceasta, luptând până la sfârşit, una favorabilă. Mesajul pe care-l transmite, în final, este unul pozitiv. Am spus întotdeauna că suntem condamnaţi la moarte din momentul în care ne naştem. Felul în care priveşti acest lucru contează enorm. Viaţa ţi-o faci, în mare parte, tu. Ca şi fericirea. Iar norocul ţi-l faci, de asemenea, tot tu. 

“Sunt un om care crede în Dumnezeu şi care porneşte la drum cu credinţa că dincolo de ştiinţă, de pricepere, de pasiune, de artă, mai este ceva. Sunt convins că alături de mine mai este cineva, sau deasupra mea, sau în jurul meu.

„LE SPUN PACIENŢILOR MEI CĂ PENTRU MINE ESTE GREU SĂ FAC SARMALE“

Bunicul dumneavoastră a fost numit şef al DSP Mureş în aceeaşi perioadă a anului, dar în urmă cu 70 de ani, în care aţi fost numit director la DSP Cluj. Credeţi în coincidenţe sau în semne?
Nu cred în semne. Am descoperit întâmplător carnetul bunicului meu de director al DSP Mureş, care fusese numit director aproape în aceeaşi perioadă a anului cu cea în care eu am fost numit la Cluj, doar că 70 de ani mai târziu. A fost o coincidenţă care mi-a plăcut foarte mult.

Un rus şi-a oferit capul pentru primul transplant de cap. Cum priviţi asta?
Creierul nu poate fi, deocamdată, transplantat. S-a oferit cineva din Rusia să-şi doneze capul. Poţi face conexiuni 

 

 

CV

Numele: Ioan Ştefan Florian
Data şi locul naşterii: 24 martie 1961, Luduş, judeţul Mureş.
Starea civilă: căsătorit, are un băiat
Carieră:  În 2015, doctorul şi profesorul Ştefan Florian a fost primit în cadrul Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte.
Este preşedintele Senatului UMF Cluj-Napoca din 2012. Preşedintele Societăţii Române de Neurochirurgie din octombrie 2010. Este şeful Clinicii de Neurochirurgie din Cluj-Napoca din 2002. Prorector UMF Cluj-Napoca între ianuarie 2006 şi ianuarie 2012. Director executiv la DSP Cluj între ianuarie 2001 şi martie 2005. Obţine titlul de doctor în Medicină în 2001. Este neurochirurg senior între 1988 şi 1995.
Locuieşte în: Cluj-Napoca.

Una din două
Creier sau inimă? Creier, evident, dar şi inimă, pentru că pun suflet în tot ceea ce fac.
Teatru sau film? Film.
Mare sau munte? Mare, deşi am crescut la munte.
În sala de operaţii sau la catedră? Ambele.
Nuvele sau romane? Ambele.
La pas sau cu maşina? Prefer la pas, dar timpul mă obligă să aleg maşina.
Cafea sau ceai? Cafea.
Dimineaţa sau seara? De dimineaţă devreme până seara târziu.

între vase, dar – asta o recunosc şi ei – conexiunea cu măduva nu poate fi stabilită, ceea ce înseamnă că faci transplant de cap, nu de creier. Creierul rămâne al persoanei care dă capul. Şi atunci, ce-ai făcut? Sunt două persoane într-una. Uneia îi trăieşte doar capul, iar alta e paralizată de la gât în jos, pentru că nu pot fi făcute conexiuni. Şi atunci, ce rost mai are? Deocamdată, nu se poate. Mi se pare o forţare inutilă a medicinei, absolut inutilă, şi, din punctul meu de vedere, fără sorţi de izbândă, cel puţin la stadiul tehnologic pe care-l avem noi acum.

Când credeţi că va apărea un leac pentru cancer?
Sunt unul dintre cei care lucrează permanent la soluţii. Pentru că tot ceea ce facem noi în medicină este să amânăm momentul acela care vine la toţi, dar ca acesta să fie cât mai îndepărtat, prin actul chirurgical pe care îl fac cât mai bine, fac şi cercetare. Şi, în permanenţă, caut soluţii, am lansat nişte idei – unele mi-au fost furate –, dar răsunetul lor n-a fost mare. Am avut o idee, am propus o soluţie, care am demonstrat după aceea că nu e valabilă. Alţii au făcut, pe plan internaţional, un studiu mult mai mare şi au ajuns la aceeaşi concluzie la care am ajuns şi eu. Progresul medicinei se bazează pe aceste căutări. Sunt şi un muncitor, dar şi un cercetător, un căutător. Mă bazez pe o experienţă foarte mare, faţă de alţii, care fac doar cercetare. Am şi colaboratori foarte mulţi. Cancerul ţine de natura umană, mi-e greu să cred că vom inventa ceva care să împiedice progresul naturii umane. La un moment dat, se produce un declic şi acela duce la modificarea comportamentului unui grup celular, care se dezvoltă anarhic într-o regiune sau în alta. S-ar putea ca leacul să vină natural. În organismul nostru se produc celule anapoda, maligne, dar avem sistem imunitar care, în cea mai mare parte, le anulează. Deci, organismul nostru lucrează, luptă, în permanenţă.

Sunt tumorile pe creier mai greu de operat decât celelalte din alte părţi şi organe ale corpului?
Este altă specialitate, se operează după alte principii. E altfel. În chirurgia generală, se folosesc alte principii. În neurochirurgie, totul este microscopic. Trebuie să scoţi tumoarea prin spaţii foarte mici. Cum poţi scoate ceva foarte mare printr-un orificiu foarte mic, iar daunele pe care le faci să fie cât mai mici? De aceea, din punct de vedere tehnic, este cumva inversat faţă de chirurgia generală. Şi principiile sunt puţin diferite, dar este greu dacă nu ştii. Dacă ştii să operezi, atunci nu e greu. Le spun pacienţilor mei că pentru mine este greu să fac sarmale.

„AM FOST INTERNAT DUPĂ CE AM LUAT HEPATITA B DE LA UN PACIENT“

„Weekend Adevărul“: Cine au fost oamenii care v-au îndreptat paşii spre medicină şi neurochirurgie?
Ştefan Florian: Nu am imaginea directă a bunicului, pentru că a murit în acelaşi an în care m-am născut. Am venit pe lume în martie, iar el a murit la sfârşitul lui septembrie. Însă imaginea lui şi felul în care l-am reconstruit din poveştile apropiaţilor au constituit un model. Fratele mai mare al tatălui meu a fost medic militar la Sibiu, un medic extrem apreciat care a ajuns comandant adjunct al Spitalului Militar din Sibiu. A fost medic internist de o eleganţă, un profesionalism şi de o căldură sufletească exemplare. Şi el a constituit pentru mine un model.
Primul model pe care l-am avut în facultate şi faţă de care m-am ataşat a fost profesorul Tiberiu Ciobanu, regretatul profesor Ciobanu de Anatomie, care, la prima oră de Anatomie, ne-a spus „Stimaţi colegi“. Pentru mine, în anul I, a fost ceva neobişnuit. Ulterior, am înţeles că asta este o tradiţie a şcolii noastre şi în acest fel mă adresez şi eu studenţilor mei, spunându-le „dragi colegi“. E o formă de respect, de încurajare care le conferă şi lor un anumit statut de care sunt mândri. Apoi, înţelegând pasiunea mea pentru neurochirurgie, mi-a şi facilitat intrarea în Clinica de Neurochirurgie, făcându-mi cunoştinţă şi recomandându-mă profesorului Gheorghe Mureşan care mi-a fost mentor în neurochirurgie. Alături de doctorul Mureşan am lucrat 14 ani, perioadă în care am învăţat foarte multe.

Aţi declarat, la un moment dat că v-aţi înjurat profesoara de limba română. Este dreptul elevului să spună ce nu-i convine, dar este şi obligaţia profesorului să explice de ce a dat o anumită notă. Cum vedeţi din experienţa dumneavoastră de elev şi de dascăl portretul profesorului aproape ideal?

N-am înjurat-o în faţă. În pauză, după ore, eram supărat că am luat 7. Eu eram un copil de mai mult şi eram singurul care a primit notă, deşi au fost mai mulţi ascultaţi. Ceilalţi nu au fost notaţi, au fost iertaţi. Ne-a ascultat prin surprindere. Şi am spus: „Să se ducă dracului de târfă!“, ceva în genul ăsta, fără să înţeleg noţiunea. Colegele au fost cele care m-au pârât. Spiritul critic feminin. Nu există profesor ideal, nu există profesor născut. Am învăţat de la studenţii mei enorm: ce apreciază ei, ce vor să audă, ce vor să înveţe. Am reuşit să sintetizez materia de aşa manieră, încât să furnizez informaţiile esenţiale, „basic-ul“ (n.r. – noţiunile de bază) din neurochirurgie, iar ei să construiască ulterior, dacă doresc, o specializare în acest domeniu. Nu vreau să fac din studenţii mei specialişti neurochirurgi, dar vreau să le deschid ochii şi să înţeleagă că neurochirurgia este cea mai spectaculoasă, cea mai frumoasă, cea mai pasionantă specialitate medicală. Studenţii apreciază stilul meu de predare, stilul meu de comunicare şi dovadă este şi faptul că în mai bine de 13 ani, cercul ştiinţific de neurochirurgie al studenţilor s-a mărit. E constant, ei au şedinţe săptămânale. Iar acesta este un lucru unic nu doar pe plan european, ci pe plan mondial. Am avut profesori din multe ţări aici care au rămas uimiţi de interesul pe care îl au studenţii încă din anii I şi II de facultate faţă de neurochirurgie. Multă lume mă întreabă cum reuşesc.

Chiar, cum reuşiţi?
Studenţii au o prospeţime a gândirii, un suflet atât de curat, au o imaginaţie extraordinară. Ei ne ţin pe noi tineri. Şi dacă ştii să profiţi, să foloseşti de la ei toată această energie pozitivă, nu trebuie decât să o accepţi şi să o direcţionezi şi lucrurile merg de la sine. Numai nu-i încurca, pentru că ei au atâta energie, încât pot să mute munţii. Şi mă bucur că în fiecare an sunt câţiva din cadrul cercului care merg mai departe şi aleg neurochirurgia sau neurologia ca specialitate, tocmai pentru că le-am trezit interesul. Iar lucrul ăsta se perpetuează. Dintre ei, am medici specialişti, medici primari care deja lucrează în ţară sau în străinătate. Ştiu cum să le vorbesc studenţilor ca să mă fac înţeles, ascultat. Felul în care le vorbeşti studenţilor contează foarte mult. Nici să le vorbeşti de sus, nici să cobori prea jos. Trebuie să aibă respect faţă de tine. Respectul nu-l moşteneşti, îl câştigi prin ceea ce faci, prin felul în care te porţi. Ca atare, nu sunt un profesor ideal, ci sunt unul apreciat de studenţi. Acum doi sau trei ani am fost nominalizat de ei pe prima poziţie la Gala Profesorilor Bologna, organizată de studenţi. Pe ţară am fost pe poziţia a doua sau a treia.

Pentru a scăpa de stresul de la muncă, medicii caută diverse modalităţi de relaxare. Unii cântă la un instrument, alţii fac sport. Dumneavoastră?
Am jucat tenis, dar am renunţat din cauza unor mici probleme de sănătate, care mi-au arătat că e mai bine să fiu valid fizic pentru meserie. Am făcut o mişcare mai bruscă şi nu am vrut să ajung pe masa de operaţie a unui coleg. Fac săptămânal gimnastică pentru întreţinere. Cred, realmente, că mişcarea – gimnastica – este cel mai bun medicament pentru organism, că suntem fiinţe construite pentru mişcare şi cel mai mare păcat al nostru este că nu facem mişcare.

Ziceaţi că nu vreţi să ajungeţi pe masa de operaţii a unui coleg. Vă este frică de bisturiu şi de operaţie?
Nu am fost pus, slavă Domnului!, în situaţia în care să fiu operat. Înţeleg necesitatea unei operaţii.

Dar aţi fost în ipostaza de pacient? Cum se simte un medic când e pacient?
Am fost pacient în alte situaţii. Am fost internat cu o afecţiune hepatică destul de severă, cu hepatita B, luată de la un pacient. Am avut norocul că atunci când m-am simţit mai rău, în perioada internării, decizia luată a fost cea corectă. Decizia a fost luată de un fost coleg de grupă de-al meu, împreună cu medicul care rămăsese pe secţie atunci. A fost o decizie salutară care m-a ajutat să depăşesc un moment dificil. Altfel, pot spune că mă bucur de o sănătate nu neapărat de fier, dar care îmi permite să-mi desfăşor activitatea într-un ritm absolut obositor pentru alţii.

“Felul în care le vorbeşti studenţilor contează foarte mult. Nici să le vorbeşti de sus, nici să cobori prea jos. Trebuie să aibă respect faţă de tine. Respectul nu-l moşteneşti, îl câştigi prin ceea ce faci, prin felul în care te porţi”, Ştefan Florian, preşedintele Societăţii Române de Neurochirurgie

„DOMNULE DOCTOR VREAU SĂ MAI TRĂIESC PENTRU CĂ SE MĂRITĂ FATA ŞI VREAU SĂ FIU LA NUNTĂ“

Aţi simţit vreodată că nu trebuie să faceţi o anumită operaţie?
Sunt un medic (foto dreapta, credit foto: captură video TEDxEroilor) care gândeşte de zece ori înainte să facă un gest chirurgical. Sunt situaţii când acţionezi şi din considerente medico-legale. Spre exemplu, un traumatizat cranio-cerebral foarte grav, care are un hematom. Ştii că nu are şanse, pentru că experienţa pe care o ai ţi-a dovedit că nu există şanse, dar el are un cheag de sânge în cap. Dacă pacientul acela moare şi este un caz medico-legal, se face automat autopsia, iar la constatare se scrie hematom, cauza morţii – hemoragie cerebrală, hematom intracerebral. De ce nu a fost evacuat?
Este culpă medicală? Poţi garanta că dacă nu-l evacuai... Deci, eşti cumva împins de anumite proceduri medico-legale. Există, nu multe cazuri, dar există cazuri în care cartea spune: „Aici nu se operează pentru că are metastază cerebrală multiplă trei-patru. Se operează una-două, dar nu trei-patru-cinci metastaze“. Dar vine un bolnav cu patru-cinci tumori, şi am avut nu unul, care-mi zice: „Domnule doctor, vreau să mai trăiesc, vreau să mă ajutaţi – şi am să ţin minte data exactă la ultimul caz, 12 august – să trăiesc pentru că se mărită fata şi vreau să fiu la nuntă“. Şi atunci, o fac sau nu o fac? O fac! Şi la 1 septembrie, a venit cu capul plin de metastaze, dar am reuşit amândoi...
Operând atâtea persoane, nu a apărut întrebarea: ce aţi face dacă aţi fi în locul pacientului?
Am format oameni care ştiu ce au de făcut dacă eu nu pot lua decizii.

Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră?
Ziua începe undeva pe la ora 5.00-5.30, când fac partea de ştiinţă şi de creaţie, până la 7 fără un sfert, când primesc telefonul de la clinică şi aflu ce a fost peste noapte. Şi nu de mult timp fac asta, doar de vreo 20 şi ceva de ani. Şi cei de la clinică îmi spun la ce mă duc şi dacă este de luat vreo măsură rapidă, să pot s-o iau până ajung la clinică. Mă duc la clinică, raportul, vizita şi intru în sala de operaţii în jur de 8.40-9.00 şi ies pe la un 13.30-14.00. Consult, îmi permit luxul să fug până acasă, să fiu cu ai mei. Vin înapoi la contravizită, pe care o consider o obligaţie - poate medicii internişti nu au ce să urmărească ceva spectaculos, dar un chirurg să nu ştie ce se întâmplă cu pacientul după operaţie mi se pare că nu e în regulă! Lucrez şi sâmbăta, şi duminica, pentru că pacientul acela nu e în weekend, când e pacient. Şi ziua se termină undeva în jurul orei 21.00, când mă duc acasă şi mai fac un pic de ştiinţă. Uneori, dacă ajung mai repede, fac şi exerciţii de gimnastică, cam de trei ori pe săptămână, de obicei, spre weekend.

Luaţi, zilnic, decizii de viaţă şi de moarte, vă întâlniţi cu o mulţime de oameni diferiţi. Rămâneţi mereu calm?
Nu sunt tot timpul foarte calm, dar sunt o persoană calculată. Structural sunt aşa. Cred că ţine de felul în care genele părinţilor mei s-au amestecat: mama, care era o fire extrem de energică şi, uneori, impulsivă, cu tata, care era de un calm imperturbabil. S-au mixat. Şi fizic l-am moştenit pe tata începând de la chelie până la calm.

Ce vă face să mergeţi înainte?
În ce priveşte lucrurile dificile pe care le-am avut în viaţă, m-am regăsit în muncă. Ceea ce fac îmi oferă, în fiecare zi, suportul moral pentru a merge mai departe. Zâmbetul pacientului, mulţumirea lui, faptul că a văzut că lucrurile merg bine e ceva ce nu poate fi neapărat exprimat în cuvinte.

“Ceea ce fac îmi oferă, în fiecare zi, suportul moral pentru a merge mai departe. Zâmbetul pacientului, mulţumirea lui, faptul că a văzut că lucrurile merg bine e ceva ce nu poate fi neapărat exprimat în cuvinte”

Putem compara neurochirurgia cu şahul?

În permanenţă, le spun studenţilor şi rezidenţilor mei că instrumentul cel mai important al unui chirurg este creierul lui. Ca atare, în timpul operaţiei anticipez, gândesc, prevăd, caut şi găsesc soluţii. E un permanent proces de gândire. Şi sigur, ca şi în şah, care mi-a plăcut, trebuie să anticipezi ca să ştii ce urmează, ce te aştepţi să vină acolo. Neurochirurgia e un permanent proces de gândire. Şi mâna, uneori, poate obosi. Nu există un om care să nu aibă un tremur cât de fin şi trebuie să ştii cum să-l controlezi, iar asta o faci mental, gândind, prin antrenament. Lucrez pe creier în fiecare zi. Creierul, aşa cum am spus, defineşte viaţa. Eu sunt asemenea unui jongler care umblă pe firul de aţă ce separă moartea de viaţă. În permanenţă sunt acolo şi, de aceea, zic că trebuie să gândesc pentru că eu, dacă fac ceva, bolnavul acela, în cel mai bun caz, rămâne paralizat, dacă nu chiar moare. Şi în experienţa mea personală, mortalitatea este mai mică de 1%. Pot spune că mă îngrijesc tot timpul şi am foarte multă atenţie ca să nu trec dincolo. Şi am apăsarea asta. Nu o resimt în fiecare zi. O resimt atunci când fac o pauză. Când mă duc în concediu, simt în ce stres sunt în permanenţă.

Aţi cochetat cu actoria?
În perioada studenţiei, am fost conducătorul brigăzii artistice a UMF-ului timp de şapte ani. Am făcut texte umoristice, eram din generaţia celor de la Divertis – Toni Grecu şi Ioan Gyuri Pascu. Pascu a terminat Filologia la Cluj şi făcea prezentarea brigăzii artistice pe care o conduceam. Am jucat scenete de un umor de calitate, subtil. Pe vremea aceea, nu puteai să spui orice pe scenă, pentru că totul era cenzurat. Era extraordinar când ridicam în picioare săli de 2.000-3.000 de studenţi, care aclamau numai pentru că am făcut un joc de cuvinte şi am ridicat o sprânceană. (n.r. – zâmbeşte şi ridică o sprânceană).

Multe voci spun că acum nu se mai face carte ca pe vremuri, că facultăţile au devenit fabrici de diplome. Cum vedeţi dumneavoastră lucrurile?
Sunt prea multe universităţi, iar sistemul privat a slăbit sistemul de învăţământ. Noi am avut un sistem de învăţământ foarte bine pus la punct. Mă mândresc că sunt preşedintele Senatului unei universităţi care, oriunde în lume, este bine privită, pentru că aici şcoala se face serios. Mă interesează mai puţin criticile, pentru că ştiu că felul în care noi suntem văzuţi pe plan naţional şi internaţional reprezintă un model. 

Ce simţiţi că vă lipseşte?
Mă simt un om împlinit care mai are încă mult de oferit şi un om care vrea să facă în continuare bine. 

 

Mai puteţi citi:

Mihai Lucan, şeful Institutului de Transplant Renal Cluj, despre şpagă, operaţii şi Arşinel: „Facultăţile de Medicină au devenit fabrici de cârnaţi“ 

Mihai Lucan (66 de ani) este medicul urolog care a creat la Cluj-Napoca un puternic centru de transplant renal. Activitatea sa, trecută în CV-ul cu multe distincţii, premii şi titluri, este lăudată de unii şi contestată de alţii. Într-un interviu acordat ziarului „Weekend Adevărul“, Lucan vorbeşte despre cum vede şpaga, cum a simţit pe pielea lui, ca pacient, incompetenţa medicilor şi despre cum ar resuscita sistemul naţional de sănătate.

Mitropolitul Clujului, despre iubire, avort, incinerare şi Catedrala Mântuirii Neamului: „Dumnezeu i-a lăsat omului sexul ca lumea să meargă înainte”

Mitropolitul Clujului, Andrei Andreicuţ, spune că biserica, şcoala şi părinţii, toată comunitatea ar trebui să facă mai multe pentru tineri şi nu ar trebui să se limiteze doar să-i critice, ci să-i şi ajute.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: