Cum poţi transforma pietrele obişnuite în mărgăritare. Lecţia predată de un academician: „Fă lumea să zâmbească şi ea îţi va aparţine cu adevărat!“

Cum poţi transforma pietrele obişnuite în mărgăritare. Lecţia predată de un academician: „Fă
lumea să zâmbească şi ea îţi va aparţine cu adevărat!“

Camil Mureşanu  FOTO: Universitatea ”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

„Români, maghiari, germani, evrei, armeni sunt lumile transilvane paralele care, prin eroii lor, au scris istoria unei provincii de-a lungul secolelor“, aceasta este afirmaţia istoricul clujean Attila Varga. Plecând de la ideea din spatele acestui citat, „Adevărul” vă prezintă, sub forma unui serial, personalităţi din mai multe etnii şi rituri care, prin ideile şi munca lor, au lăsat moşternire generaţiilor viitoare adevărate lecţii de viaţă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dacă săptămâna trecută vi-l prezentam pe Miko Imre, cărturarul care a fost guvernatorului Transilvaniei şi care s-a bucurat de respectul şi iubirea românilor şi ungurilor, acum vă spunem povestea unui academician român plecat dintre noi în urmă cu opt luni, care a format generaţii de studenţi nu doar predându-le istorie, ci şi învăţându-i cum să fie oameni. Vorbim de Camil Mureşanu (20 aprilie 1927, Turda - d. 21 februarie 2015, Cluj). Lui i se spunea ”Lordul” datorită erudiţiei sale şi fineţii care îl caracterizau.

Cei care l-au cunoscut povestesc că avea mereu, la îndemnă, o poveste demnă de a fi spusă, dar şi că spunea ”gluma potrivită pentru situaţia potrivită”. A fost un orator desăvârşit care i-a învăţat pe alţii condiţia esenţială pe care trebuie să o respecte ca să exceleze în oratorie: să-şi iubească limba pe care o vorbesc. I-a mai învăţat o lecţie importantă, aceea că fiecare dintre noi are puterea de a transforma pietrele seci în mărgăritare dacă ne dorim aceasta cu adevărat.

„La opt luni de la moartea sa, Istoricul şi academicianul Camil Mureşanu rămâne pentru comunitatea din care a făcut parte, dar mai ales pentru toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape, modelul dascălului erudit şi al oratorului excepţional ce a lăsat în urmă amintiri de neuitat. Într-o perioadă în care şcoala românească se luptă încă intens cu o serie de neputinţe şi anomalii, iar criza ei de modele de referinţă este una extrem de acută, amintirea unui erudit, care a încercat mereu să-i înveţe pe elevii săi cum să construiască punţi solide de legătură între oameni şi culturi, este mai mult decât binevenită. Oamenii eleganţi ai vremurilor de altădată, care au pregătit generaţii întregi de studenţi, îşi vor avea tot timpul câte o poveste demnă de a fi auzită, oriunde şi oricând. Şi aceasta deoarece, prin cei care le-au rămas în urmă şi aleg să-şi amintească cu multă plăcere, legenda lor va merge mereu mai departe...”, mărturseşte Varga Attila (foto sus, credit foto: arhiva personala), un istoric clujean care i-a fost student academicianului Camil Mureşanu (foto mai jos, credit foto: radiocluj.ro).

Într-un interviu, Varga Attila, unul dintre foştii studenţi, povesteşte, pentru ”Adevărul”, care a fost prima întâlnire cu academicianul, cum l-a ajutat acesta în formarea sa ca specialist şi ca om, dar şi de ce Camil Mureşanu este un om care a creat punţi de legătură între culturile transilvane.

Vă mai aduceţi aminte care a fost prima întâlnire cu Domnia Sa?

Nu cred că voi uita vreodată acea zi… De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, sunt ferm convins de faptul că oricare dintre foştii studenţi, din generaţii mai noi sau mai vechi, care au terminat Istoria în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, îşi aduc aminte, fiecare în felul lor, despre prima întâlnire cu academicianul Camil Mureşanu. Cu siguranţă, este una din cele mai plăcute amintiri din anii de facultate, mai ales în condiţiile în care Domnia sa a fost unul din marii oratori ai generaţiei sale, iar erudiţia şi fineţea care îl caracterizau n-avea cum să nu se răsfrângă asupra spiritului tău. Nu întâmplător i se spunea „Lordul”, iar dacă ajungeai să aprofundezi cu Dumnealui teme diverse, cu siguranţă plecai mai inspirat şi mult mai bogat în lăuntrul tău. Ţin minte că, prin anul trei de facultate, atunci când studiam istoria modernă a spaţiului românesc şi a Europei, ne-am interesat cu colegii mei în ce măsură exista posibilitatea să facem şi noi un curs împreună cu academicianul Camil Mureşanu.
Ni se părea de neconceput să terminăm facultatea fără să-l fi auzit vorbind... Problema era că Domnia Sa, pe atunci, se retrăsese din activitatea universitară, activând doar în cercetare în cadrul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj, unde a şi fost director o bună perioadă de timp.

Şi ce aţi făcut atunci?

Dată fiind situaţia, noi, studenţii, am făcut o petiţie pe care am semnat-o fiecare, solicitându-i să vină măcar la un curs opţional. Ceea ce s-a şi întâmplat, însă stupoarea a fost mare când am auzit ce intenţiona să ne predea: ”Istoria cărţii şi a tiparului”. Iniţial, am fost foarte dezamăgit, deoarece, eu unul, mă aşteptam la ceva mult mai spectaculos ca de pildă: ”Istoria societăţilor secrete în Europa”. Propunerea sa de curs mi se părea însă aridă şi chiar plictisitoare, dar am mers totuşi ca să-l aud şi bine am făcut, deoarece prelegerile respective au fost, poate, cele mai frumoase lecţii de oratorie şi de erudiţie pe care le-am primit-o vreodată.

A fost momentul în care am început să învăţ că fiecare dintre noi avem realmente puterea de a transforma pietrele seci în mărgăritare de mare preţ, dacă chiar ne dorim aceasta... 

Ce anume vă plăcea din stilul său de predare?

Cam totul! Calmul, profunzimea, ţinuta mereu solemnă, claritatea şi timbrul vocii, inteligenţa remarcabilă ce îi permitea să facă cele mai surprinzătoare conexiuni, simţul umorului... toate acestea făceau o sinteză remarcabilă într-o personalitate ce te mai copleşea şi cu eleganţa aceea de gentleman old style pe care nu o mai vedeai decât în filme la lorzii britanici din vremurile deja demult apuse. Vă spuneam că am mers, totuşi, la acele prelegeri ale sale despre ”Istoria cărţii şi a tiparului” ce s-au dovedit a fi, în cele din urmă, părţi memorabile dintr-un curs magistral.

Nu citea niciodată de pe foi, avea doar câteva bileţele în faţa ochilor pe care îşi nota repere ce urmau să fie dezvoltate în maniera sa inconfundabilă.

Ce aţi învăţat din lecţiile sale, în afară de Istorie?

Ne-a învăţat atunci cât este de important să vezi în profunzimea lucrurilor, cât de mult contează să ştii să priveşti totul cu detaşare, pentru ca, mai apoi, să cauţi „firul roşu” ce leagă evenimente aparent fără conexiune între ele. Acestea sunt importante, dar, pentru a le face, trebuie să citeşti mult şi să cauţi fără încetare, detalii şi idei, în tot felul de locuri, convins fiind că, până la urmă, ele vor genera o poveste fascinantă ce va deschide orizonturi noi în căutările tale...

Dincolo de faptul că ne-a învăţat să gândim, au mai fost două aspecte care, pe mine unul, m-au copleşit: întâi de toate, Domnia sa (foto dreapta, credi foto: Universitatea ”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia) ne-a demonstrat că orice orator, care vrea cu adevărat să exceleze în arta elocinţei, trebuie să iubească limba pe care o vorbeşte, s-o ferească de maltratările erorilor gramaticale, iar în faţa cuvintelor, cu ajutorul cărora construieşte imagini şi mesaje, să le acorde reverenţă, încărcându-le mereu cu emoţie, entuziasm, sentiment şi multă, multă căldură interioară.

În aceasta cred eu că a constat „secretul” său de a fi reuşit, în mod repetat, să transforme „pietrele seci” în mărgăritare de mare preţ: un mare orator, înainte să deprindă cum anume să impresioneze şi să convingă, trebuie să ştie să dăruiască ceva din ceea ce are el mai frumos şi mai bun. Făcând aşa, el ajunge să simtă cu toţi ceilalaţi, să vibreze la bucuriile şi tristeţile lor, devenind, într-un final, una cu ei. Aceasta înseamnă, până la urmă, nobleţea lăutrincă de unde răsare şi retorica adevărată care nu este altceva decât arta de a dărui şi de a te dărui. Aici era esenţa stilului său de predare care ne-a plăcut la toţi atât de mult...         

Cum era să lucrezi cu dumnealui în cercetare?

Domnia  sa era admirabil pentru răbdarea şi talentul cu care putea să călătorească de la o disciplină la alta: Istorie, Literatură, Filosofie, Retorică etc. Eu, spre exemplu, am colaborat cu Domnia Sa la realizarea de traduceri din limba maghiară în limba română, corespondenţă şi chiar poezie.

Cunoştea limba maghiară pe care o vorbea cursiv şi, cu toate acestea, chiar dacă era la o vârstă frumoasă, se arăta mereu dispus să înveţe lucruri noi pe care le asimila cu multă repeziciune.

Eu îi ofeream subtilităţi de limbă maghiară, iar Domnia sa mă recompensa cu subtilităţi de limbă română. În acest mod, aşa după cum am mai recunoscut şi cu alte ocazii, uşor, uşor, eu maghiar, m-am îndrăgostit mult de limba română, de muzicalitatea şi logica ei, de modul în care poţi spune atât de multe lucruri într-o varietate de sensuri.

Iar una dintre concluziile discuţiilor cu Camil Mureşanu este...

Pe parcursul discuţiilor noastre despre poeţii maghiari şi clasicii români, mi-a revenit concluzia că, pentru performanţă, pentru a fi un bun cercetător, trebuie, neapărat, să fii un bun profesor şi invers. Nu se poate una fără cealaltă. Este vorba despre un echilibru delicat, în fond, două faţete ale aceleiaşi monezi: eruditul care cucereşte lumea cu poveştile sale, întâi de toate pentru că ştie să le găsească, iar mai apoi pentru că ştie să le ofere cu generozitate şi altora...

Cum era ca om?

Era o fire extrem de serioasă care impunea respect îndată ce apărea în faţa auditoriului său. Acea eleganţă de aristocrat high-level îţi crea, iniţial, impresia că este greu abordabil şi că, asemeni Doctorului Faust, cufundat în căutările sale, nu are niciodată vreme să stea la poveşti. În realitate însă, lucrurile nu stăteau în  acest mod. Domnia Sa era un om care îţi oferea multă libertate de mişcare, îi plăcea să vadă că te descurci pe forţe proprii, dar îşi făcea mereu timp să te asculte şi să îţi dea o idee nouă.

Era o fire glumeaţă, spunea glume la cursuri?

Reţin şi acum, cu nostalgie, că, după ce am devenit colegi la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj al Academiei Române şi am început căutările mele peste tot în lume, la întoarcere, îl vizitam acasă de fiecare dată, aducându-i o mică amintire din locurile pe unde am umblat. Atunci începeau cele mai frumoase poveşti şi, totodată, cele mai haioase glume, întrucât, în multe din locurile acelea, Domnia sa fusese cu mult timp în urmă, în anii frumoşi ai tinereţii sale. Prin urmare avea ocazia să rememoreze chipuri, locuri şi oameni care i-au marcat mult viaţa şi i-au creat cele mai frumoase amintiri. Da, glumea mult...

Avea mereu gluma potrivită pentru situaţia potrivită cu care descreţea frunţile, vorba unui mare actor de comedie din vremuri de altădată: Fă lumea să zâmbească şi ea îţi va aparţine cu adevărat!

Cum vedea el viaţa, şcoala, oamenii? În ce termeni îi caracteriza?

Ca şi o veritabilă elită a vieţii culturale româneşti contemporane. Domnia sa a iubit mult şcoala şi viaţa. Tatăl său, Teodor Mureşanu, unul din cei mai apreciaţi cărturari şi poeţi turdeni, i-a servit mereu drept model.
La un moment dat, în ultimul interviu pe care l-a dat, Domnia sa chiar regreta faptul că nu a excelat atât de mult în arta poeziei precum o făcuse părintele său. Dar chiar şi în aceste condiţii, s-a remarcat ca şi un profesor eminent, oferind cursurilor sale acea măiestrie semantică pe care doar un mare artist al cuvintelor reuşea s-o facă.
În altă ordine de idei, şcoala şi oamenii erau pentru Domnia sa subiecte de reflecţie. A scris şi o carte pe care a intitulat-o simbolic: ”În templul lui Ianus”. Pornind de la figura personajului legendar, care prin ambele feţe ale sale reuşea să vadă atât trecutul, cât şi viitorul, mesajul profund al cărţii ne lasă spre meditaţie un adevăr incontestabil: dacă vrei să vezi cum îţi va arăta viitorul, atunci nu uita să priveşti şi în trecut, la oameni, la evenimente, la şcoală a cărei menire este aceea de a te învăţa şi de a-ţi cizeleza spiritul.

Dacă ai întâlnit pe parcursul vieţii oameni minunaţi care ţi-au marcat frumos existenţa şi ai ştiut să-i păstrezi lângă tine, dacă şcoala te-a făcut mai luminat, mai bun şi mai tolerant cu tine şi cu cei de lângă tine, atunci, fără dar şi poate, nu este o greşeală să speri că un viitor frumos îţi va aparţine… 

Prin ce credeţi ca academicianul Mureşanu este un om care a creat ”punţi de legătură între culturile transilvane”?

Cred că orice cărturar autentic, care îşi pune erudiţia în slujba naţiunii sale, dovedind fineţe interioară şi mult bun simţ faţă de sine şi faţă de cei de alături, ajunge, inevitabil, să creeze acele punţi de legătură solide între oameni, între spaţii şi între culturi. Atunci când ştii multe şi începi să legi lucrurile în profunzimea lor, înţelegi, într-un final, că naţiunile, la fel ca şi oamenii, nu pot trăi izolat unele faţă de altele, iar culturile lor devin mai bogate în clipa în care interacţionează şi îşi împărtăşesc valorile. Academicianul Camil Mureşanu a predat o viaţă Istorie Universală şi nu doar atât. Domnia Sa a căutat să vadă istoria românilor în context european, înţelegând, între multe altele, aceea că Transilvania este un spaţiu multietnic şi multiconfesional, iar istoria ei trebuie să fie o îngemănare armonioasă între istoriile care se nasc în sânul acestei diversităţi.

Tocmai de aceea, el s-a şi apropiat de aceste diversităţi, a căutat să le înţeleagă şi să le simtă limba, tradiţiile, valorile, trecutul, dar mai ales aspiraţiile de viitor. Eu, ca şi maghiar, am apreciat enorm disponibilitatea sa de a primi mereu ceva nou de la alţii care aparţin altei culturi şi care vorbesc şi altă limbă.

Am fost plăcut impresionat că, înainte să critice şi să desconsidere, a căutat să înţeleagă, să se apropie şi să accepte. În acest mod am găsit o cale să vorbim aceeaşi limbă sub cupola elevată a culturii... Iar de aici şi până la construirea unei punţi solide  de legătură nu a mai fost decât un pas.    

Povesteşte-ne o amintire cu academicianul Camil Mureşanu.

Sunt foarte multe amintiri de acest gen. Îmi este greu acum să prezint doar una, însă voi face referire doar la aceea în care l-am şi văzut ultima zâmbind. Şi nu pentru că întâmplarea în sine m-a marcat foarte mult, cât mai ales pentru că este o experienţă cât pentru o viaţă. S-a întâmplat chiar anul trecut, prin vară, când, deja la apusul vieţii fiind, începea să nu mai fie aşa de bine cu starea lui de sănătate. Ieşise pentru câteva clipe ca să îşi facă nişte cumpărături mărunte şi, din cauza căldurii sufocante, i se făcuse rău, ajungând pe punctul să cadă pe asfalt.
Puterile l-au părăsit şi nu s-a mai putut întoarce acasă pe picioarele lui. Eram în preajmă împreună cu o colegă inimoasă. Ne-am apropiat şi l-am dus pe braţe acasă, literalmente. Atunci când l-am ajutat să se întindă pe patul bătrâneţilor sale, departe de a-şi fi pierdut simţul umorului, mi-a spus şi ultimele glume, lăsându-mă să înţeleg cât de mult contează să iubeşti viaţa, indiferent de ceea ce este în jurul tău. L-am rememorat acum, la opt luni de când nu mai este printre noi, convins fiind de faptul că puterea amintirilor poate fi în măsură să facă o poveste frumoasă să meargă mai departe...

Mai puteţi citi:

Cărturarul maghiar care a condus Transilvania, iubit de români şi de unguri: „Căutaţi mereu acei tineri care ştiu să respecte la toţi valorile”

Prima personalitate pe care o vom prezenta cu ajutorul istoricului clujean Varga Attila, avid cercetător al francmasoneriei din Transilvania şi Banat, este Miko Imre (n. 4 septembrie 1805, Zăbala, judeţul Covasna - 16 septembrie 1876, Cluj). Acesta a fost guvernatorul Transilvaniei, în 1849 şi între anii 1860-1861, şi a înfiinţat o societate culturală unde a unit toate etniile din Ardeal.

Moştenirea habsburgică a Ardealului. De ce e Transilvania altfel: „Aici este o Europă în miniatură“

Protestele de la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, de la Cluj, din inima Ardealului, au arătat, încă o dată, că lucrurile se fac altfel în Transilvania. Aceste mentalităţi se datorează şi faptului că regiunea a fost mult timp parte a Regatului Ungar, Imperiului Austriac şi a Imperiului Austro-Ungar. Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB, specialist în Istorie Medievală, explică în ce constă această moştenire de peste veacuri lăsată ardelenilor.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: