Tancurile-vii, armele Antichităţii cu dimensiuni înfricoşătoare

Tancurile-vii, armele Antichităţii cu dimensiuni înfricoşătoare

Elefanţi de luptă în acţiune FOTO about-history.com

În antichitate au fost folosite numeroase tipuri de arme, de la cele folosite în lupta corp la corp până la proiectile şi maşini de asediu. Cea mai îngrozitoare ”armă” vie a Antichităţii a fost însă elefantul de luptă, un animal care a făcut ravagii în războaiele din Asia şi Mediterana.

Ştiri pe aceeaşi temă

În războaiele antichităţii au fost utilizate o sumedenie de arme. De la cele mai simple, precum arcurile cu săgeţi sau lăncile şi până la maşinile de război folosite în general pentru a distruge fortificaţiile. 

Niciuna dintre acestea nu a provocat mai multă groază, măcar la primele întâlniri pe câmpul de luptă, decât elefanţii de război. Erau adevărate ”tancuri vii” folosite la început în India şi apoi răspândite şi în războaiele din Orientul Mijlociu şi zona Mediteranei. 
 
Dincolo de groaza pe care o inspira celor care nu mai văzuseră vreodată asemenea creaturi, elefanţii erau o armă teribilă în mâinile celor care ştiau să-i controleze fiind capabili să distrugă armate întegi şi chiar să doboare fortificaţii. 
 
Aşa cum spuneau romanii, erau însă o armă cu două tăişuri, semi-sălbatică, care se putea întoarce uşor împotriva propriilor stăpâni. 
 
Cu toate acestea, elefantul de luptă a dominat câmpurile de luptă ale Orientului şi bazinului Mediteranei secole întregi. 
 
În India, elefantul a fost folosit pe câmpul de luptă aproape 4000 de ani, până în secolul al XIX lea. 
 

”Tancurile-vii”, armele horror ale estului

 
În anul 280 îHr, soldaţii Republicii Romane înfruntau în sudul Italiei, armatele regelui elenistic Pyrrhus al Epirului. Dincolo de hopliţii de tradiţie macedoneană, regele Epirului a adus pentru prima dată în Europa mediteraneană, o forţă neobişnuită. Era vorba despre 20 de elefanţi de luptă. O linie de uriaşi, de aproximativ 3 metri înălţime şi peste 5 tone, cu fildeşi ranforsaţi cu vârfuri din bronz şi cu echipamente uriaşe de protecţie.
 
În plus, în spinarea elefanţilor se mai aflau arcaşi şi aruncători de suliţe. Impactul celor 20 de elefanţi asupra armatei romane a fost devastator. Mirosul, dar şi zgomotul provocat de elefanţi a băgat în sperieţi imediat cavaleria romană, iar infanteria a fugit, cuprinsă de panică, pentru a nu fi zdrobită. 
 
Dacă pentru romani, elefanţii erau un animal ciudat şi exotic, acesta era folosit în India încă de acum 4000 de ani pentru diverse activităţi - la început pentru desţeleniri, iar apoi pentru transport şi război. Conform surselor sanscrite, elefanţii au început să fie folosiţi în război, în anul 1100 îHr, de armatele regatelor indiene. În India antică, în perioada 1500-600 î Hr, numită ”Epoca Vedică”, erau mai multe regate combatante care-şi disputau supremaţia. 
 
Elefantul indian a devenit în acest context al bătăliilor din epoca fierului, o armă redutabilă. Se presupune că fiecare stat avea cel puţin câteva sute de elefanţi pe care îi aruncau în luptă. Practica a fost generalizată iar elefantul de luptă a fost o armă redutabilă, în India, până în secolul al XIX-lea. 
 
Romanul Lucretius preciza că  ”India este fortificată cu un zid de fildeş format din multele mii de elefanţi”. 
 
Elefanţii au fost decisivi pentru armatele regelui Bimbisara, fondatorul Imperiul Nanda. Începând cu anul 543 îHr, acesta a început să cucerească regat după regat. A început cu celebrul regat Madadha. Acesta avea în jur de 6000 de elefanţi cu ajutorul cărora a făcut ravagii în rândul armatelor inamice. Aceste mamifere uriaşe erau folosite atât ca ”tanc-viu” care şarja liniile inamice şi făcea ravagii, fiind antrenat să calce în picioare adversare, să-i lovească cu trompa şi cu fildeşii, dar şi ca armă de asediu. 
 
Sunt mărturii care arată că erau elefanţi de talie foarte mare pregătiţi să distrugă în special porţile fortificaţiilor adverse. 
 
În India elefanţii de luptă erau în acelaşi timp fortificaţii umblătoare. Fie erau dotaţi cu nişte şei speciale pe care se puteau îngrămădi arcaşi şi aruncători cu suliţa, fie adevărate turnuri făcute din materiale uşoare care ofereau protecţie arcaşilor. 
 
Elefanţii beneficiau totodată de armură specială, dar şi întăritoare de bronz sau fier pentru fildeşi pentru a fi şi mai letali. Nu mai vorbim de ornamente; cei mai frumoşi şi impozanţi elefanţi erau aleşi pentru a fi călăriţi în luptă de lideri. 
 

O fiară sălbatică convinsă să colaboreze cu omul

 
Exista percepţia că elefanţii de luptă erau elefanţi domestici. Specialiştii spun că este total fals. Elefanţii de război erau de fapt animale semi-sălbatice care erau constrânse să colaboreze cu dresorii.
 
Pe scurt, indienii nu creşteau în captivitatea elefanţi pentru război. Nu că nu s-ar fi înmulţit sau nu ar fi supravieţuit, ci fiindcă nu era rentabil.
 
Un elefant trăieşte aproximativ 70-80 de ani, iar antrenamentul pentru război putea începe abia la 20 de ani. Maturitatea deplină, apogeul dezvoltării pentru război îl atingea abia pe la 40 de ani. În acest context era capturaţi elefanţi maturi şi efectiv dresaţi.
 
Pentru găsirea, capturarea şi dresarea elefanţilor, încă de acum 3000 de ani a apărut un adevărat corp de specialişti şi o adevărată infrastructură. Încă de la aceea vreme, indienii protejau habitatele tocmai pentru a avea în permanenţă elefanţii pentru război.
 
”De la naştere un elefant are nevoie de peste 150 de kilograme de hrană pe zi, cantităţi mari de apă şi îngrijire medicală pentru a supravieţui în captivitate. Având în vedere că elefanţii atingeau apogeul calităţilor lor de luptători abia la 40 de ani, capturarea şi dresarea elefanţilor adulţi avea mari avantaje economice. Era mai puţin costisitor să capturezi un elefant matur care putea fi antrenat şi pregătit pentru luptă imediat ce era nevoie de ei. Acest sistem avea nevoie de un corp extins de specialişti, care să protejeze habitatele elefantului şi să prevină braconajul ”oamenilor pădurii”, care să captureze şi să antreneze elefanţii dar şi cei care îi vor controla în luptă.”, preciza Stanley M. Burstein în lucrarea ”The War Elephants East and West”.
 
Cel care conducea elefantul se numea ”mahout”. Acesta participa la prinderea şi dresarea acestuia. Prinderea consta de obicei în atragerea masculului elefant cu ajutorul unor femele. În jurul unei bucăţi de pământ se săpau şanţuri adânci, lăsând doar o cale de acces. Pe acea limbă de pământ erau plasate câteva femele dispuse la împerechere. Odată ajuns în mijlocul femelelor, elefantul adult era închis şi înfometat până devenea dispus să coopereze cu dresorii.
 
Era apoi antrenat, cu recompense în hrană sau prin mijloace mai barbare să se lase încălecat, să ridice apoi piciorul pentru a-l ajuta pe mahout să urce pe spinarea sa. În cele din urmă era antrenat să meargă în formaţie, să sară peste obstacole, să ucidă şi să calce în picioare.
 
Specialiştii arată că pe scară largă era folosit elefantul indian (Elephas Maximus) şi elefantul african de pădure, în cazul armatelor cartagineze. Acesta din urmă era mai mic şi nu făcea faţă luptei cu elefantul indian. Un elefant de război avea în jur de 3 metri şi până la 6 tone. Cei mai mari elefanţi sunt elefanţii africani de savană (Loxodonta africana) dar aceştia era foarte greu de îmblânzit şi de capturat, în consecinţă erau folosiţi foarte rar. 
 

Elefanţii au cucerit Orientul şi Mediterana

 
Impresionaţii elefanţi de luptă au fost rapid observaţi de marile puteri din Orient şi bazinul Mediteranian. Astfel, un grec, Ctesias din Knidos, în secolul al V-lea, aflase că un rege indian avea peste 100.000 de elefanţi de luptă şi că 3000 dintre aceştia erau dresaţi să distrugă fortificaţiile. Ctesias era medicul regelui persan Artaxerxes al II lea, care impresionat de elefanţii de luptă indieni s-a hotărât să includă şi în armatele persane asemenea forţă de şoc.
 
Apoi, Alexandru Macedon a făcut cunoştinţă cu elefanţii de luptă. Prima dată în luptele cu perşii, apoi în luptele cu regele indian Porus. Impresionat la rândul său de elefanţi, Alexandru Macedon a capturat o serie de elefanţi cu tot cu mahout şi i-a inclus în armatele sale.
 
După moartea lui Alexandru Macedon, elefanţii au fost folosiţi şi în armatele diadohilor, conducătorilor statelor elenistice desprinse din Imperiul Macedonean. Aşa s-a făcut că Pyrrhus, regele Epirului a băgat spaima în romani în anul 280 cu elefanţii săi de luptă.
 
Mai apoi, cartaginezii pe ţărmurile Africii de Nord au învăţat să folosească elefantul de luptă. Erau elefanţi africani de pădure, capturaţi şi dresaţi. Au fost folosiţi mai ales contra romanilor, de Hannibal, în ultimele războaie punice, inclusiv în invazia asupra Italiei. A supravieţuit însă doar un elefant trecerii Alpilor.
 
Elefanţii au fost folosiţi de Hannibal contra romanilor şi în bătălia de la Zama în 202 îHr.
 
După o perioadă în care elefanţii au fost la modă în arta militară a statelor elenistice şi Orientale, folosirea acestuia a fost abandonată în mare parte a Mediteranei.
 
Romanii nu agreau elefanţii, în ciuda forţei lor uriaşe. Pentru strategii romani, erau nişte forţe prea instabile care se puteau întoarce împotriva propriilor stăpâni.
 
Totodată erau dispreţuiţi ca o armă a cartaginezilor, duşmanii lor de moarte, cei care au îndrăznit să ameninţe Roma. Elefanţii de război au continuat să fie folosiţi până în secolul al XIX-lea în India, Vietnam şi alte state asiatice din zona de sud-est. 
 

O armă cu două tăişuri

 
Elefanţii erau redutabili ca forţă şi impact psihologic asupra infanteriei şi cavaleriei în special. Însă erau uşor de întors împotriva propriilor stăpâni.
 
După prima victorie a lui Pyrrhus, romanii s-au mobilizat şi au găsit o soluţie de a anula avantajul elefanţilor. Mai precis au aruncat ulei incendiar pe turme de porci, i-au aprins şi i-a mânat către linia elefanţilor. Atunci şi-au dat seama că zbieretele disperate ale porcilor, plus flăcările speră elefanţii şi în fac să fugă în dezordine zdrobindu-şi propriile trupe.
 
Până şi Alexandru Macedon a reuşit să creeze panică în rândul elefanţilor şi să-i determine să-şi distrugă propriile trupe. La fel a făcut şi Scipio Africanul la Zama, dar şi chinezii într-o luptă cu regii Vietnamului. Fiecare Mahout avea o daltă şi o ciocan. În momentul în care elefantul o lua razna, îl ucidea, înfigând dalta în coloana vertebrală a elefantului, în zona cefei. 
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: 
 
 
 
 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările