Cele mai sadice metode de execuţie din toate timpurile. Practici înfiorătoare, inimaginabile, întâlnite în istorie
0
Omenirea a dat în repetate rânduri dovada unei cruzimi ieşite din comun, fiind specia cu cele mai elaborate metode de a-şi face semenii să sufere. În istorie au rămas legendare o serie de metode oribile de tortură şi execuţie a rivalilor.
Până de curând tortura a fost acceptată ca metodă în investigaţii, spionaj şi pedepsire a infractorilor sau inamicilor. În lumea veche, în special în antichitate şi în Evul Mediu, tortura era ceva obişnuit, la care asistau ca la un spectacol, inclusiv femei şi copii. Cele mai cumplite metode de execuţie şi tortură au rămas în istorie înfiorându-i până şi pe cei care obişnuiţi cu aceste practici îngrozitoare.
Mâncat de viu, în propriile fecale
Una dintre cele mai crude şi înfiorătoare metode de tortură şi execuţie, în acelaşi timp, poartă numele de scafism. A fost elaborată în Persian Antică, adică acel imperiu asiatic, cu centrul de putere în Iranul actual. Se presupune că această metodă cumplită de tortură a apărut prima dată în secolul V î Hr şi a fost atestată inclusiv în scrierile lui Plutarh. Pe scurt, trupul condamnatului era închis între două bucăţi de trunchi, cu scobituri în dreptul picioarelor, capului şi mâinilor. Era hrănit cu lapte şi miere în exces pentru a-i provoca diaree. Era lăsat apoi, plin de fecale, într-o zonă cu apă, pentru a atrage cât mai multe insecte.
Condamnatul supravieţuia în chinuri, hrănit constant cu lapte şi miere aproximativ o săptămână. Slăbit de scaunele prea dese, deshidratat, în cele din urmă era mâncat de viu, de insectele şi viermii atraşi de fecalele care se adunau constant în „coşciugul” de lemn în care era închis.
În ”Viaţa lui Atarxerxe”, Plutarh descrie această practică oribilă. Este vorba despre un soldat persan care a reuşit cu o suliţă, în timpul unei bătălii, să-l ucidă pe rivalul lui Ataxerxes. În secret, regele persan şi-a răsplătit soldatul, dar i-a cerut să nu spună nimănui că un simplu soldat i-a ucis rivalul.
Mai mult decât atât, regele persan a declarat tuturor că de fapt el îl ucisese pe Cyrus, rivalul său. La un banchet, probabil ameţit de băutură, soldatul s-a lăudat că de fapt el l-a ucis pe Cyrus şi l-a făcut de râs pe regele Ataxerxes. În acel moment şi-a pecetluit soarta.
”În timp ce corpul său este închis, călăii îi oferă mâncare şi dacă refuza îl forţau înţepându-i ochii. Apoi îl obligau să bea o mixtură de lapte cu miere. Îi ungeau şi faţa cu aceeaşi mixtură”, scria Plutarh.
După episoadele violente de diaree şi după ce insectele au început să-i mănânce trupul, coşciugul în care se afla soldatul a fost abandonat în sălbăticie. Metoda a fost folosită şi în Evul Mediu, coşgiugul fiind înlocuit cu un butoi.
”Lumânările” romane
O altă metodă cumplită de execuţie rămasă legendară din perioada antichităţii a fost cea a ”lumânărilor” romane. Practic oamenii erau folosiţi pe post de torţe vii. Pe stălpii înalţi, condamnaţi erau băgaţi, legaţi, în coşuri de nuiele. Trupul le era uns cu smoală, uleiuri inflamabile şi ceară. Apoi li se dădea foc. Nu erau lăsaţi însă să ardă cu totul deodată sau să fie ucişi imediat de fum. Erau arşi pe etape, întâi picioarele, apoi restul, tocmai pentru a prelungi chinul. Efectiv aceste torţe umane erau folosite la petrecerile date de împăratul roman Nero în curtea palatului imperial.
În timp ce apropiaţii împăratului se distrau, zeci sau chiar sute de oameni mureau în chinuri, arşi de viu, luminând grădina. Această tortură a fost inveţia lui Nero în anul 64 d Hr, după ce Roma a fost distrusă de incendiu. Vina a fost aruncată asupra creştinilor iar mulţi dintre aceştia au ars în grădinile împăratului.
Tot romanii au folosit crucificarea, o altă metodă de tortură şi execuţie cumplită. Condamnatul era efectiv ţintuit în cuie pe o cruce din lemn şi lăsat să moară de infecţie, hemoragie, sete. Această metodă de execuţie a fost preluată de romani de la cartaginezi în timpul războaielor punice de acum aproximativ 2300 de ani.
Plămânii smulşi din trupul condamnatului
O altă metodă de tortură şi execuţie, în acelaşi timp, ajunsă legendară, poartă numele de ”vulturul însângerat”. Era specifică vikingilor şi presupunea o cruzime greu de imaginat.
”Vulturul însângerat” era o metodă de execuţie aplicată în special celor care s-au făcut vinovaţi în special de trădare de cel mai înalt rang sau ca răzbunare pentru o crimă fără precedent. Felul de a ucide un om prin ”vulturul însângerat” era efectiv greu de privit. Victima era pusă în genunchi, cu spatele la călău şi cu braţele ridicate, prinse de nişte suporturi. Pe viu, îi era despicat spatele, îi erau rupte coastele din şira spinării. Prin aceea deschizătură, fără a fi smulşi din trup, plămânii îi erau scoşi şi puşi pe spate ca nişte aripi însângerate.
În tot acest timp, călăii se străduiau să ţină prizonierul conştient cât mai mult timp, să îndure fiecare moment de durere chinuitoare. Acest procedeu este menţionat în poemele scaldice scandinave şi este menţionată din punct de vedere istoric în secolul al IX lea, d Hr.
Mai precis, Ivar ”Cel Fără Oase” fiul celebrului viking Ragnar Lothbrock şi-a răzbunat tatăl prin această metodă. Ragnar, legendarul războinic a fost prins de saxonii regelui Aella al Northumbriei, după un naufragiu. A fost ucis, printr-o metodă cumplită. Pe scurt, a fost aruncat într-o groapă plină cu şerpi. Peste aproximativ un deceniu, fiul său Ivar a venit cu o uriaşă armată daneză şi a invadat Anglia Saxonă. A cucerit inclusiv Northumbria şi l-a prins pe regele Aella. Drept răzbunare l-a ucis prin metoda ”vulturul însângerat”.
Suferinţa aurului
Metalul topit a fost folosit în secole diferite, pe continente diferite, drept una dintre cele mai cumplite modalităţi de a suprima un condamnat. Este vorba despre ingerarea cu forţa a unei cantităţi foarte mari de metal topit, incandescent. Condamatul era legat de un par, de un copac sau oriunde putea fi ţinuit. Călăii încingeau o cantitate însemnată de aur sau argint şi turnau metalul fierbinte, lichid, pe gâtul prizonierului. Moartea era cumplită şi se producea în câteva minute. Dar suferinţa era imensă. Prima dată, această metodă a fost documentată tot în zona Persiei. Mai precis, în regatul Parth, o mare putere asiatică.
Generalul roman Marcus Licinius Crassus a fost capturat de parţi şi ucis prin această metodă. De aceeaşi soartă a avut parte şi generalul roman Manius Aquilius executat de regele Pontului, Mithridates al VI lea Eupator.
Înghiţirea cu forţa a metalelor preţioase topite a fost practicată şi în America precolumbiană, dar şi în Europa medievală, ca metodă a Inchiziţiei. În 1599, tribul Jivaro a capturat un guvernator spaniol şi l-a executat turnându-i aur încins pe gât. Această metodă era destinat în general prizonierilor de vază.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Se încarcă comentariile...
