Forbes Travel: Tunisia invizibilă pe care turiştii nici n-o bănuiesc

Gândește-te la cea mai impresionantă colecţie de mozaicuri romane din lume, la pachet cu „fratele mai mic" al Colosseumului din Roma. Apoi, imaginează-te singur, fără niciun picior de turist în jur. Bine-ai venit în Africa! 

S-a demonstrat: răbdarea unui turist de a sta de bunăvoie la o coadă de sute de vizitatori este direct proporţională cu unicitatea „obiectului dorinţei". Capela Sixtină, Colosseumul din Roma sau termele lui Caracalla sunt locuri pentru care vizitatorul strânge din dinţi, îşi şterge fruntea de transpiraţie şi trage adânc aer în piept, încercând să nu arunce în fiecare minut priviri disperate la ceas. Poţi uita de această păguboasă logică a proporţionalităţii printr-o vizită în Tunisia. Una care să ocolească, însă, Hammamet, Tabarka sau celelalte destinaţii magnetice pentru turiştii europeni și nu numai!

Adevărata fascinaţie a Tunisiei se descoperă dând la o parte, una câte una, atracţiile turistice consacrate - plajă, distracţie, low cost - până când rămâne doar miezul cultural. Aici, teoria cozilor devine falimentară. Prea puţini dintre turiştii care sorb cocteiluri pe șezlongurile de pe plaja din Sousse au aflat că în Tunisia se găsesc cele mai numeroase şi mai spectaculoase mozaicuri vechi de 2.000 de ani, cel de-al doilea amfiteatru roman ca mărime după Colosseumul din Roma şi ceea ce numim în ziua de azi „decoraţiuni interioare",  rămase din perioada împăratului Cezar.

Fiecare orăşel roman din Tunisia este un fel de „mică Romă" izolată între dune, între care poţi călători pe şosele din deşert, căutând cu privirea „marea" din depărtare (de fapt celebrele miraje din basmele copilăriei!). Spre deosebire de Roma italiană, aici nu vei găsi vorbitori de limba română, dar te așteaptă personaje mult mai pitoreşti, precum bătrânul profesor de istorie îmbrăcat în straie de beduin, care a intrat în vorbă cu mine într-o franceză perfectă în timpul unui popas într-o oază.

LACRIMI PENTRU CEAUȘESCU. După cinci minute, îi cunoşteam povestea vieţii, anii petrecuţi predând  istorie universală în Irak, precum şi faptul că întregul popor tunisian a plâns, în 1989, la vestea execuţiei lui Nicolae Ceauşescu. „Il était un homme de bien... mais il a perdu sa route" („Era un om de bine... doar că şi-a pierdut calea pe parcurs"), mi-a spus cu voce domoală, omul deșertului. După o scurtă conversație pe tema „Sadam Hussein", pe atunci încă neexecutat de americani, l-am salutat şi mi-am văzut de drum, întrebându-mă, în gând, dacă Tunisia a vărsat o lacrimă şi pentru Habib Bourguiba, fostul preşedinte al ţării şi principalul artizan al modernizării statului. Nu există oraş tunisian fără o statuie a lui Bourguiba şi fără ca localnicii să se încline respectuos la trecerea prin faţa trupului din bronz sculptat. În realitate, „preşedintele pe viaţă" al Tunisiei a fost declarat inapt pentru a guverna de către propriul prim-ministru în 1987, petrecându-şi ultimii 13 ani sub protecţie guvernamentală în Monastir. Istoria, însă, o scriu întotdeauna învingătorii. În călătoria de-a lungul Tunisiei culturale, obișnuiește-te să dai peste asemenea personaje colorate, demne de un roman de aventuri.

Prima oprire în aventura romană este capitala, Tunis, un cocteil de arabescuri tradiționale şi clădiri din sticlă ale multinaţionalelor cu logouri în arabă. Kilometrul zero al mozaicurilor se găseşte chiar aici, într-un palat reconstruit în secolul al XIX-lea, care găzduieşte şi parlamentul tunisian. Vizitat de Alexandre Dumas în 1846 și descris drept „reşedinţa de basm a beiului", „Le musee national du Bardo" te aşteaptă cu încăperi întregi de mozaicuri romane din podea până-n tavan.

AMFITEATRU DE O PERSOANĂ. Co­­­­borând spre sud, siturile arheologice de la Bulla Regia şi, respectiv, Dougga ascund locuinţe şi terme romane cu mozaicuri păstrate intacte. La venirea romanilor, în secolul II î.Hr, Dougga exista deja, pe vârful unui deal de 600 de metri, de aici şi aerul său diferit de oraşele tipic romane, așezate pe suprafețe plane. Pe lângă teatrul construit în anii 166-169 d.Hr, unde 3.500 de oameni se adună în luna iunie a fiecărui an pentru Festivalul din Dougga, situl mai ascunde ruinele a peste cinci temple antice. Savoarea locală o dau, însă, străduţele romane pietruite, ale căror dale poartă încă urmele carelor și şanţurile canalelor de scurgere de acum 2.000 de ani. Pe drumul care leagă Dougga de Bulla Regia se află şi „Podul lui Traian", un tribut adus ingineriei romane.

Dacă la termele lui Caracalla din Roma am făcut un exerciţiu de imaginaţie extrem pentru a-mi creiona în minte modelul mozaicurilor de pe fundul bazinelor, la Bulla Regia trebuie doar să priveşti, cât vezi cu ochii. Mozaicul unui senator roman cu lauri pe cap răsare, neverosimil de clar după 2.000 de ani, din podeaua uneia dintre vilele subterane.

Coborând pe o scăriţă îngustă (fără să stai la coadă, dar nu înainte de a plăti un mic bacșiș beduinului care păstrează cheile), ai de explorat patru case, fiecare denumită după cel mai faimos mozaic descoperit în interior: casa Vânătorii (cea mai spaţioasă, cu coloane roşii şi un atrium deschis către cer), a Pescuitului (cu mozaicuri marine), a amfitritei şi, respectiv, casa „Noii vânători". Ultima oprire - şi cireaşa de pe tort! - rămâne teatrul roman El Jem (230 d.Hr), unde trupe de artişti independente încă mai ţin reprezentaţii.

Oraşul care-l înconjoară seamănă cu un târguleţ ponosit, dar imaginea celui de-al doilea amfiteatru roman ca mărime în mijlocul unei întinderi nesfârşite de nisip te va lăsa fără cuvinte. Ieşind de la El Jem şi comparând experienţa cu furnicarul de oameni de la Colosseumul din Roma, m-au încercat aceleaşi sentimente cu un cinefil care vizionează într-un cinematograf micuţ, de cartier, cu sala goală, ultimul blockbuster pentru care oamenii se bat pe bilete la un cinematograf luxos din centrul oraşului. Puține lucruri pe lume se compară cu senzația de a avea un amfiteatru roman de 35.000 de spectatori doar pentru tine!

CULTURĂ LOCALĂ. Trebuie să fii conș­­­­tient de la bun început că există un punct pe listă pe care nu-l vei bifa în niciun caz în micul stat african: hotelurile luxoase și rafinate. Indiferent de numărul de stele, aşteaptă-te la curăţenie şi ospitalitate, însă pregăteşte-te sufleteşte să pui capul în fiecare seară pe o pernă brodată ciclamen, să-ţi întinzi mușchii obosiți pe pat din lemn vopsit în alb lucios şi să te trezeşti într-o încăpere cu pereţi turcoaz sidefat, cu irizaţii aurii. Sau, dacă eşti norocos, într-una bleumarin electric sau roşu lucios! Experienţa hotelieră tunisiană  îţi va lăsa, însă, garantat, amintiri inedite, de genul celor pe care le rememorezi cu un zâmbet, peste ani şi ani, la o masă înconjurată de prieteni. În fond, când istoria arabă, romană și cartagineză se întretaie, nu poate rezulta decât un mix unic. Iar totul este, cum ar spune profesorul de istorie din oază, „une question de culture, mademoiselle, toujours de culture...".

TAINELE ,,PROVINCIEI AFRICA"

Cea mai dezvoltată parte a Imperiului Roman, Tunisia se numea, în antichitate, „Provincia Africa". Atât suprafaţa cât şi numărul de locuitori reprezintă jumătate din valorile României şi, surprinzător pentru o ţară situată în cea mai mare parte în deşertul Sahara, referirile la micul stat african sunt de cele mai multe ori trimiteri la „Tunisia cea verde". Pe bună dreptate, luând în considerare doar culturile de măslini întinse pe sute de kilometri, care reprezintă baza economiei tunisiene. Paradoxul deşert/verdeaţă este alimentat şi de obiceiurile localnicilor: în fiecare an, se sărbătoreşte „Ziua copacului", în care fiecare tunisian, indiferent de vârstă, sex sau condiţie socială, plantează un copac în semn de respect faţă de natură. Deşi păstrează un profil discret, Tunisia a fost primul stat arab care a instituit monogamia, egalitatea în drepturi a bărbatului cu femeia sau dreptul de vot al femeii. Mai mult, la examenul de bacalaureat se prezintă 60% femei, acestea fiind considerate vectorul de dezvoltare al societăţii tunisiene în viitor. Extrem de occidentalizaţi, localnicii nu folosesc decât limba franceză în scris, araba fiind doar vorbită.

Citiţi mai multe despre tainele ,,provinciei Africa" în numărul 37 al revistei Forbes România.