Cauze ale nervozităţii la copii: cum explică psihologii crizele de plâns şi cum ar trebui să reacţioneze părinţii

Cauze ale nervozităţii la copii: cum explică psihologii crizele de plâns şi cum ar trebui să reacţioneze părinţii

Cauze ale nervozităţii la copii. FOTO stuffmomssay.com

Cauze ale nervozităţii la copii. Copiii de vârstă mică au adesea momente în care nu-şi pot stăpânii emoţiile şi izbucnesc în adevărate crize de plâns spre exasperarea şi îngrijorarea părinţilor. Studiile realizate pentru a descoperi motivele acestor momente de furie au scos la iveală aspecte interesante referitoare la procesul de dezvoltare a copiilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cauze ale nervozităţii la copii: „programaţi“ biologic să se comporte astfel

Neuropsihologul Michael Potegal, psiholog specializat în pediatrie în cadrul Universităţii din Minnesota, SUA, şi-a dedicat o bună parte din carieră studiului crizelor de furie ale copiilor de vârstă mică, a motivelor care stau în spatele unor explozii emoţionale atât de puternice. 

Potegal a descoperit că acest comportament reprezintă în cazul copiilor un răspuns biologic la frustrare şi furie la fel de normal ca un căscat atunci când suntem obosiţi. Reacţie atât de naturală, de firească, încât profesorul de psihologie afirmă că din punct de vedere ştiinţific poţi ajunge să prevezi o astfel de criză. Copiii cu vârsta între 18 luni şi 4 ani sunt „programaţi“ biologic să se comporte astfel, consideră psihologul.

Cortexul prefrontal (situat în spatele frunţii şi deasupra ochilor) este partea creierului responsabilă pentru reglarea emoţiilor şi a comportamentului social, dar şi cea care are un rol esenţial în procesul de învăţare. Lobul frontal este acela care inhibă comportamentul întâmplător, astfel încât fiecare gând să nu ne facă să acţionăm fără să ţinem cont de consecinţe. Numai că în cazul copiilor, această zonă a creierului începe să se maturizeze abia la vârsta de patru ani, ceea ce explică momentele în care nu sunt capabili să-şi controleze emoţiile şi au un comportament iraţional.

Preşcolarii nu gândesc logic, ci au un mod magic în care văd realitatea. De aceea, evenimente care sunt banale pentru adulţi îi sperie pe copii sau îi face să fie confuzi. Ei nu reuşesc să înţeleagă faptul că scurgerea de la cadă nu-i va înghiţi sau că unchiul cel glumeţ nu le poate fura nasul, a explicat psihologul Gina Mireault pentru parenting.com.

Tocmai aceste emoţii intense contribuie la eliberarea cortisolului, un hormon respomsabil de starea de agitaţie, de nervozitate. Acesta duce la creşterea tensiunii arteriale şi poate influenţa modul în care gândim, în sensul că devenim mai confuzi, nu mai gândim clar.

Cauze ale nervozităţii la copii: părinţii nu trebuie să răspundă la furie tot cu furie 

Psihologii recomandă părinţilor să observe ce a provocat criza, înainte de toate. Dacă este vorba despre faptul că cel mic vrea pur şi simplu atenţie sau doreşte o jucărie, ceva dulce, cel mai indicat este ca adultul să ignore comportamentul copilului, în timp ce-şi menţine calmul. Părinţii care răspund crizelor emoţionale tot cu furie nu fac decât să atunce gaz peste foc.

O altă greşeală pe care părinţii ar trebui să o evite în astfel de situaţii se referă la consolarea copilului exact în timp ce face o criză. Atunci când părintele încearcă să liniştească un copil chiar în timp ce are criza de furie, copilul înţelege că primeşte atenţie şi i se oferă iubire tocmai pentru că se comportă aşa. Părintele ar trebui să se rezume la a-i spune că îi pare rău că îl vede atât de supărat şi că abia după ce se va calma o să-l îmbrăţişeze, o să-l sărute şi vor povesti despre ce l-a deranjat atât de tare, explică neuropsihologul Michael Potegal. În acest mod, părintele îi arată copilului că îl spijină, dar îl învaţă şi cum să-şi regleze emoţiile.

Cauze ale nervozităţii la copii: când câştigă copilul în confruntarea cu părintele 

În cazul crizelor de furie care apar pentru că un copil nu vrea să facă ceva ce l-a rugat părintele (să-şi facă ordine în cameră, să se îmbrace sau să stea la masă), părinţii nu trebuie să-I pedepsească prin a-I trimite la el în cameră. Această decizie nu înseamnă decât că i-au lăsat să scape de îndatorirea pe care nu au vrut să o facă de la bun început. Deci ei au „câştigat“. „Când un copil nu se mai plânge înseamnă că a ieşit victorios din confruntarea cu părintele. Setaţi un timp limită şi avertizaţi-l că o să piardă un privilegiu dacă nu va duce la îndeplinire rugămintea: nu se mai uiă la desene, nu mai mege în parc, nu-i mai citiţi povestea preferată etc.“, explică  Potegal. Aşa va înţelege că protestele sale nu au efect, dar şi că orice comportament nepotrivit are consecinţe.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: