8 mituri despre relaţii şi cum ne afectează ele

Calitatea relaţiilor noastre ne influenţează starea de sănătate şi nivelul de fericire. Pentru unele cupluri, lucrurile par să se desfăşoare uşor şi natural. Pentru altele, lucrurile par să funcţioneze mai bine cu reguli stricte şi rutine clare. Pentru unii, nemţeşte e mai bine, iar alţii par să nu ţină cont de nimic când e vorba de dragoste. Unii cred că o relaţie de cuplu împlinită este primordială.

Pentru alţii, autonomia, munca sau relaţia cu copiii par să aibă o greutate mai mare. În lumea alambicată şi complexă a relaţiilor, nu există reţete, dar există extrem de multe variabile şi ingrediente de care este necesar să ţinem cont. Şi, deşi relaţionarea sănătoasă poate fi punctată, cuvântul “toxic” a căpătat poate o valenţă prea puternică şi s-a transformat într-o presiune imensă de a găsi echilibrul perfect. Poate că primul pas ar fi să ştim că reţetele ne încurcă, mai ales când sunt prea multe mituri despre ele.

Mitul că există un standard

Unul dintre cele mai apăsătoare lucruri cu care se confruntă cuplurile în ziua de azi este că relaţia trebuie să fie într-un anumit fel, iar acest „trebuie” nu este raportat la nevoile partenerilor, cât mai ales la aşteptări trecute, prezente şi viitoare, despre cum ar trebui să fie rolurile şi relaţiile. Cum ar trebui să se împartă sarcinile, cine ar trebui să gătească, cine ar trebui să aducă banii în casă, cine este responsabil să se ocupe de copil. Deseori în locul lui „ce am nevoie” negocierea se poartă pe planul ideologiilor. De fapt, în cuplurile de durată ceea ce s-a observat este că rolurile pot fi inversate, se pot schimba în funcţie de context şi, mai ales, pot fi negociate. Flexibilitatea şi capacitatea de a ne adapta este un indicator al sănătăţii, atât individual, cât şi în relaţie.

Mitul că iubirea le rezolvă pe toate

De multe ori auzim: „dacă mă iubeşte, ar trebui să mă înţeleagă”, „dacă m-ar iubi, ar fi ştiut ce am nevoie”. Adevărul este, însă, că partenerii de cuplu, deşi se unesc cel mai adesea pe baza asemănărilor pe care le observă între ei, vin totuşi din familii diferite, au experienţe diferite şi tipare relaţionare diferite. Dacă inteligenţa relaţională lipseşte, iubirea se va diminua sau chiar va dispărea cu timpul, fiind sufocată de neînţelegeri, certuri, respingere.

De fapt, cheia către o relaţie reuşită este să poţi vorbi şi înţelege limbajul celuilalt şi, mai ales, să eviţi să apeşi butoanele de vulnerabilitate maximă. Mai ales în cazul unui istoric traumatic, fără o înţelegere a mecanismelor şi „trigger-erelor”, iubirea nu va fi nicicând îndeajuns.

„Atunci când supravieţuitorii unei traume au nevoie disperată de suport, deseori reacţionează în moduri în care-l îndepărtează de fapt pe celălalt. Aceste tipare pot interfera cu relaţiile lor decenii întregi, chiar şi o viaţă întreagă”, exemplifică Dr. Sue Johnson în Ţine-mă strâns în braţe, explicând faptul că, atunci când avem de-a face cu traume, relaţiile vor fi mai dificile şi este nevoie de suport şi înţelegere de ambele părţi pentru a menţine relaţia. Dacă ambii parteneri devin conştienţi de istoricul lor traumatic, ei pot face din relaţie un spaţiu de vindecare şi nu un context de retraumatizare.

Mitul că celălalt ne poate face fericiţi

Deşi ne împlinim în relaţii şi suntem făcuţi să relaţionăm din prima clipă în care ne naştem şi chiar de dinainte, celălalt nu ne poate face fericiţi dacă noi nu suntem bine cu noi. Această aşteptare este falsă, iluzorie şi nu vine dintr-o poziţie de adult, ci dintr-o poziţie de copil. O relaţiei ne poate împlini şi bucura, dar nu poate înlocui ce este nevoie să facem noi pentru noi.

Citeşte continuarea aici