Moartea în chinuri a inginerului Ursu, Navalnîi de România. Cum acoperă statul român crimele securiștilor VIDEO
0Inginerul Gheorghe Ursu a fost închis și omorât de comuniști pentru că a îndrăznit să prezinte lumii întregi planul criminal de reclădire a Bucureștiului după cutremurul din 1977. La aproape 40 de ani de la moartea lui, fiul său, Andrei Ursu, încă mai caută dreptatea pe care doar statul român refuză să o vadă
Cu toate că România a trăit oroarea comunismului timp de aproape jumătate de secol, mulți bagatelizează acțiunile criminale ale regimului ceaușist. Andrei Ursu a căutat dreptate pentru tatăl său, omorât de Securitate, timp de aproape 40 de ani – și nici documentele, nici mărturiile altor victime sau martori nu au ajutat instanțele române să găsească vinovații acestei crime.
În iulie 2023, foștii agenți de Securitate Marin Pârvulescu, Vasile Hodiş și Tudor Postelnicu au fost achitaţi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar decizia este definitivă. Incompetența Justiției în acest caz este semnalată inclusiv în Raportul Departamentului de Stat al SUA privind situația drepturilor omului în România în anul 2023, publicat pe 22 aprilie.
Cu ajutorul istoricului Liviu Tofan și al regizorului Șerban Georgescu, Andrei Ursu a adus în martie 2024, în cinematografe, documentarul „Cazul inginerului Ursu“, prin care lasă adevărul să vorbească fără alte interpretări. Și de această dată, românii au băgat sub preș comunismul, căci filmul a fost prea puțin prezent pe marele ecran.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Andrei Ursu ne poartă pe urmele nedreptății: de la ignoranța instanței, patimile pe care le-a îndurat tatăl său și până la pericolul clădirilor construite sau reparate în 1977, moștenit de la Ceaușescu, despre care inginerul Ursu avertizase.
„Weekend Adevărul“: Documentarul „Cazul inginerului Ursu“ vine să tulbure liniștea multora și să repună pe tapet discuții care pentru unii țineau doar de trecut. Care ar fi povestea din spatele documentarului?
Andrei Ursu: Filmul a început cu inițiativa lui Liviu Tofan, despre care am auzit, nici măcar de la el, ci de la IICCMER, Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului, m-au chemat ei să-mi spună că Liviu Tofan le-a propus să facă un film despre Gheorghe Ursu. Am fost de acord de la început. Asta era în anul 2020.
- Și totuși, a durat ceva. V-au fost puse anumite piedici sau pur și simplu a fost pandemia și au mai fost anumiți pași ce au durat mai mult?
Proiectul a durat multă vreme din cauză că atunci la IICCMER era o altă conducere care nu a dat curs propunerii lui Liviu Tofan, deci nu au avut finanțare mulți ani. Spuneam că era în 2020. Eu aproape că pierdusem speranța, dar Liviu Tofan a insistat; până la urmă, a discutat cu Casa de Filme Colectiv – o casă de film mică, dar care a făcut filme angajate, de interes civic – și mi s-a părut o idee grozavă. Așa am început să colaborez și cu Șerban Georgescu.
- Îi cunoșteați, le-ați văzut înainte filmele?
Am văzut că au mai făcut amândoi filme și de istorie recentă, și filme de interes, să spunem de conștiință, nu neapărat filme comerciale, și am colaborat cu ei foarte bine. Eu le-am pus la dispoziție ce aveam, adică arhiva Fundației Gheorghe Ursu, cu filmările care s-au făcut în ultimii 30 de ani, nu multe, dar ce au fost, ei le-au valorificat și au făcut un film care mie mi se pare că atinge conștiințe.
Cei mulți și oprimați
- S-a întâmplat ca ulterior să vă caute și alți oameni care au trecut prin aceleași drame, care mai așteaptă poate și azi să li se facă dreptate?
Am primit multe mesaje de acest fel din țară, din București. Altfel, eu eram conștient de magnitudinea represiunii din anii ’80, pentru că efectiv m-am specializat, am făcut studii la CNSAS, am discutat cu foarte multe victime, chiar în pregătirea dosarului în instanță în cazul torționarilor tatălui meu.
- Și cum ați abordat acest caz cumplit, cum ați încercat să obțineți dreptate?
Pentru a dovedi vinovăția a celor doi torționari ai tatălui meu a trebuit să dovedim că au fost crime împotriva umanității, adică o crimă care s-a desfășurat într-un context politic, ceea ce juridic se numește situație premisă. Acea situație premisă este o represiune generalizată și sistematică sau o relație de adversitate între un regim și victime. E foarte simplu de înțeles că nu orice crimă este o crimă de acest gen, imprescriptibilă și care trebuie să fie făcută la ordinul sau în exercitarea funcțiunii unui aparat represiv, de la ordinul unui dictator sau al regimului opresiv pe care se bazează.
- Și ați reușit să dovediți acest lucru? Ați găsit martorii potriviți?
Noi am dovedit lucrul acesta și răs-dovedit folosind, bineînțeles, mărturiile altor victime, printre care cei deținuți la Aiud, care în anii ’70-’80 au fost bătuți sistematic, cei de la Brașov – care s-au revoltat în 1987, care și ei au fost eroi ca și cei de la Revoluție, într-o perioadă în care Securitatea avea o putere efectiv absolută și poporul român era înfricoșat. Cultul lui Nicolae Ceaușescu s-a bazat pe frica insuflată de Securitate. Noi asta am și dovedit, am adus și în instanță astfel de victime, de la Aiud, de la Brașov, dar și pe alții, și de la Revoluție – până la urmă, tot regimul Ceaușescu a ucis, a rănit, a bătut sălbatic și pe revoluționarii din Decembrie 1989. A fost o continuitate a acelei represiuni care ne-a ținut în teroare 25 de ani sub Ceaușescu, a fost până la urmă o crimă de conștiință, ne-a ținut într-o umilință care a afectat fibra morală a acestui popor.
- În film ați reușit foarte bine să surprindeți acei ani cumpliți, dar și felul în care s-au răzbunat comuniștii pe tatăl dumneavoastră pentru simplul fapt că a atras atenția asupra unei probleme care avea, ba chiar încă mai poate avea repercusiuni și poate cauza mii de victime. Despre ce a fost vorba, mai exact?
Eram ca în Coreea de Nord în acea perioadă. Este dureros și scandalos, dar impresionant filmul fiindcă vedem contrastul între adularea pe care o comanda și i se dădea lui Ceaușescu și crimele pe care le-a făcut, de care tot poporul român era conștient. Inclusiv această crimă cu lăsarea blocurilor afectate de cutremur neconsolidate și care, până la urmă, asta a fost sentința împotriva tatălui meu: el nu a acceptat lucrul acesta și a scris la Europa Liberă.
- Practic, multe dintre aceste scene au fost surprinse în film...
Istoria e foarte lungă și filmul are un fir ca o demonstrație – lucrul acesta îl datorez în întregime regizorilor, Șerban Georgescu și Liviu Tofan, care au reușit să îl facă foarte impresionant. Eu însumi nu aș fi putut să scot la iveală atât de clar istoria acestei mistificări, acestei nedreptăți strigătoare la cer. Filmul se referă foarte mult la cum s-a manipulat, cum s-a acoperit crima de 30 de ani încoace. Cea mai mare parte din film despre asta e, e despre persoane care au fost la conducerea justiției române în toți acești ani și unii dintre ei mai sunt încă acolo. Se aude vocea judecătoarei din procesul de la Înalta Curte. Am văzut în sălile în care am fost că oamenii au fost scandalizați, au rămas în sală și îmi spuneau: „Ce putem face, cum putem ajuta să se facă dreptate?“.
- La 27 iulie 2023 a fost dat verdictul de achitare. Veți merge mai departe la CEDO?
Ne-am gândit și probabil că da, deși acolo nu au jurisdicție pe penal și pe noi nu ne interesează o chestiune civilă, de recompensă materială. Am vrea ca o eventuală condamnare a statului român pentru neînfăptuirea actului de justiție să constituie poate o pârghie, să forțeze statul român să reia cazul.
- Mai există și alte căi?
Între timp, am făcut o plângere pentru a se redeschide cauza, avem motive foarte solide să fie revizuită. Este vorba de crime împotriva umanității și e vorba de mii de alte victime din alte camere de tortură ale Securității și Miliției din anii ’70-’80, unde foarte mulți au fost bătuți, maltratați într-un mod disimulat, omorâți. Și am putut dovedi lucrul acesta cu dosare de la CNSAS, cu decizii definitive de poliție politică de încălcare a drepturilor omului împotriva a mii de alte victime. Sunt probe noi de care instanțele nici nu au ținut cont, nici nu le-au cunoscut. Am adunat probe noi, cu mărturii, cu documente.
- Și totuși, lucrurile avansează greu. De ce această reticență a judecătorilor?
E lucru mare să spun pentru că până acum nu s-au ocupat prea mult de această represiune generalizată din anii ’70-’80. I-au ajutat și CNSAS, IICCMER și Institutul „Nicolae Iorga“, cu probe, mărturii, documente, dosare care arată acea represiune de care, de fapt, noi toți știm, numai judecătorii nu știau. Știau, dar au vrut să protejeze niște oameni cu care probabil erau în conivență, că altfel nu înțeleg cum să nu știi că regimul comunist a fost ilegitim și criminal.
- Ați reușit să surprindeți foarte bine asta și în film...
Asta a fost atât de strigător la cer încât îmi vine greu să cred că acești judecători chiar nu știau. În film există o secvență audio în care judecătoarea își dă măsura ostilității față de noi, față de martorii pe care i-am adus, care spuneau cum a fost bătut Gheorghe Ursu. Spunea: „Suficient, suficient!“. Nu voia să mai audă.
Adevărul din stenograme se cunoaște
- Între timp, ați reușit să vă și întâlniți cu unii dintre oamenii de la Europa Liberă, din acei ani. Despre cine e vorba și cum ați colaborat ulterior cu ei?
Cu Gelu Ionescu, comentator la Europa Liberă, ne-am și cunoscut, îl cunoștea pe tatăl meu. Regizorii au scotocit și în arhiva Europei Libere și a CC-ului și au găsit, pe lângă scrisoarea tatei la Europa Liberă, cu ordinul criminal al lui Ceaușescu, și notițele scrise de tata. El a participat la acea ședință, chiar dacă nu era membru de partid, era șef de proiect la blocul Patria. Fiind în sala Plenarelor de la CC – singura ocazie în care a fost în apropierea dictatorului – și-a notat, înmărmurit, ce spunea Ceaușescu, să se oprească lucrările de consolidare că îi dă pe mâna Procuraturii.
- Practic, ați avut acces și la unele stenograme. Cum ați reușit să le obțineți?
Liviu Tofan, care era și el la Europa Liberă în 1985, a găsit acea stenogramă în arhiva CC și a valorificat-o. E formidabil să vezi în film, în tandem, ce scrisese tata la Europa Liberă, aproape cuvânt cu cuvânt – el scria rapid și reușise aproape stenografic să noteze ce spunea Ceaușescu –, și exact ce a spus s-a consemnat în stenograma din arhiva CC.
- De ce credeți că voia Ceaușescu să oprească lucrările de renovare pentru blocurile afectate de cutremur și vulnerabile în cazul altui seism, chiar și cu riscul de a muri zeci de mii de oameni?
Tatăl meu a încercat să înțeleagă de unde a venit această nebunie. Presupunerea lui inițială era – și apare în film acea înregistrare cu vocea lui – că probabil Ceaușescu nu voia să mai vadă șantiere pe traseul lui de la Snagov până la CC. Ceaușescu mai era și obsedat, paranoic, să nu fie împușcat, credea că se pot ascunde trăgători în spatele panourilor de șantiere. Până la urmă, tot tatăl meu a realizat că era ceva mai grav, cu bătaie mai lungă: a început proiectul Casei Poporului chiar atunci, imediat.
- Practic, timp de aproape 10 ani, tatăl dumneavoastră s-a luptat pentru a-i responsabiliza pe comuniști, iar pentru asta a apelat la toate căile. Când a început să le scrie celor de la Europa Liberă și cum a reușit să ajungă la ei?
A scris mai întâi în 1978, emisiunea s-a dat un an mai târziu. Cei de la Europa Liberă au transmis mai târziu emisiunea ca să încerce să-l protejeze, să nu se prindă securiștii că primiseră exact de la el. Încă o scrisoare în 1984, tot despre cutremur, și spunea că Ceaușescu voia să folosească toate ajutoarele care veneau din afară – bani, utilaje, chiar cereau la comandă utilaje –, nu pentru consolidare, ci pentru noi construcții. Am văzut confirmată și în arhiva Securității această presupunere a tatei inițial că Ceaușescu voia să scoată din cutremur bani pentru noul centru politic administrativ – piramida faraonului cu care voia să-și lase amprenta pe capitala României; lucru pe care l-a făcut, căci avem Palatul Parlamentului. Apoi, distrugerile din zona Uranus, din centrul vechi, bisericile și clădirile care erau cu o arhitectură foarte pitorească și de valoare, care au fost distruse ca să ridice această clădire oribilă.
Cu scrisoarea la purtător
- Când a tras primul semnal de alarmă tatăl dumneavoastră? Există detalii care nu apar neapărat în film, dar care ne-ar ajuta să reconstituim și mai bine faptele?
Prima dată el a încercat să trimită scrisori chiar atunci, în 1977. Nu apare asta pe film, dar așa, ca un mic detaliu care apare și în jurnalul lui, securiștii știau de lucrul acesta, că discutase și cu mine dacă aș putea să-l ajut.
- Și l-ați ajutat? Cum au decurs evenimentele?
Într-adevăr, am încercat să dau scrisoarea unei persoane, o fată mai tânără care era la standul Belgiei de la TIBCO, un târg internațional în București. Despre acea fată, tata știa de la un prieten din Franța. M-a trimis pe mine ca să nu bată la ochi, el, un om mai în vârstă, să stea de vorbă cu o fată tânără. Când i-am arătat scrisoarea acelei fete, ea a văzut imediat că scria Ceaușescu în sus și-n jos. Nu a îndrăznit. I-a fost frică să ia scrisoarea, chiar dacă era cetățean belgian. Din cauza aceasta tatăl meu a trebuit să aștepte. Deci primul semnal de alarmă l-a trimis în 1978. Emisiunea s-a transmis pe post două seri la rând, că era o scrisoare lungă – și despre cutremurul în sine, cu blocurile avariate, și modul cum începuse să se lucreze la Casa Poporului, că au fost niște cheltuieli enorme.
- Practic, tatăl dumneavoastră a avertizat în privința inconștienței criminale a comuniștilor și asupra modului deșănțat în care cheltuiau banii pe construcții de multe ori inutile. Ați obținut și alte documente care să ateste asta?
E de discutat și cum se lucra pe vremea lui Ceaușescu, cu niște cheltuieli enorme pentru proiectele lui, el considerându-se cel mai mare arhitect, cel mai mare inginer. Dădea indicații pe șantier cum trebuie construit și apoi arhitecții, inginerii se dădeau de ceasul morții că nu știau cum să-i facă pe plac. Nu s-a vorbit foarte mult despre nebunia asta și cheltuielile uriașe care se făceau. Avem de la CNSAS documente ale Securității, despre Casa Poporului, cum a fost ridicată, cu niște tuneluri subterane, adăpost antiatomic, mai multe...
- Dar dumneavoastră fiind foarte tânăr pe atunci, erați conștient de riscurile uriașe pe care și le asumase domnul Gheorghe Ursu?
În 1985, când a murit tata, aveam 27 de ani. La cutremur aveam 19 ani. Eram conștient în mare măsură de ce făcea tata, deși el încerca într-o oarecare măsură să ne protejeze, știa cât de periculos este ce făcea cu scrisorile către Europa Liberă, dar ne dădea de înțeles. Îl vedeam în fiecare seară cum asculta Europa Liberă. Este și în film o secvență legată de transmisiunea de la Europa Liberă și cum am receptat-o noi acasă, pe 4 și 5 martie 1979.
- Cum comunica el cu cei de la Europa Liberă? Le trimitea prin cineva scrisorile sau reușea să înșele vigilența comuniștilor și o făcea singur?
Și-a dat seama că e foarte greu și riscant să transmită prin cineva. Știa că pune la risc libertatea, viața acelei persoane. Plus că puteau oricând să-l toarne și atunci se năruia tot planul. Atunci tatăl meu făcea cereri să plece în străinătate. Totdeauna pleca foarte greu, bineînțeles, că pe vremea aia nu pleca oricine.
- De acest detaliu s-au legat și securiștii, și avocații lor de azi, spuneau că tatăl dumneavoastră nu e disident, din contră, e un răsfățat al regimului, căruia i s-a permis să plece în străinătate când și unde dorea. Cum au stat în realitate lucrurile?
Evident că securiștii au încercat să atragă atenția: uite, un om care a plecat în străinătate înseamnă că avea pile. O chestiune grețoasă, o încercare de compromitere cum făcea Securitatea împotriva disidenților. Tatăl meu nici măcar membru de partid nu era. Avem și dosarul lui de la Pașapoarte, care arată clar – așa cum și el povestește în cartea „Europa mea“, plină de documente interesante despre cazul Ursu – anul în care le-a dat scrisoarea lui Virgil Ierunca și Monicăi Lovinescu la Europa Liberă. Cele mai multe scrisori le-a dat în mâna celor de la Europa Liberă pe care îi cunoscuse. Pe Virgil Ierunca îl știa din 1947 și ulterior au devenit amici în aceste călătorii ale tatei, din 1974 și 1978. Și-a dat seama că e cel mai sigur mod de a transmite.
- Și cum reușea totuși să iasă din țară?
Insista la nesfârșit. Îi dădeau „Negativ“ totdeauna, deci toate cererile lui se soldau că nu-i dădeau drumul niciodată, deși era a doua, a treia oară, tot „Negativ“ primea. Și el ce făcea? După ce încerca la Biroul de bază de partid, că așa se făcea atunci, partidul decidea, îi dădea „Negativ“, mergea la sector, la Capitală și până la urmă ajungea și trimitea o scrisoare la Comitetul Central lui Ceaușescu. Dădea și o copie la ziarul „Scânteia“.
- Și i-a convins cu tenacitatea sa?
Nu se publica așa ceva, evident, dar securiștii preluau toată această corespondență, ziceau că e nebun și că ajunge să facă greva foamei sau își dă foc dacă nu-i dau drumul. Deci cumva puneau în balanță cât de tenace e persoana respectivă, bineînțeles și riscurile, și îi dădeau drumul numai ca să nu iasă scandal mai mare.
Turnat și de colegii de muncă
- Evident, era urmărit la tot pasul. Ați reușit să aflați între timp cine erau cei care îl turnau?
Îl urmăreau, erau informatori – am aflat că aveau informatori în bloc la noi, la el la serviciu. De-a lungul timpului, au pus-o informatoare chiar pe sursa securistului de la Institut să urmărească ce face tata. În final, acea informatoare e cea care i-a luat jurnalul și l-a dat Securității de la serviciu. Așa au aflat că el a fost autorul acelor scrisori și au aflat că i-a trădat atunci când a călătorit.
- Care au fost urmările?
Bineînțeles că din acel moment nu i-au mai dat drumul, a început ancheta și, până la urmă, l-au arestat pentru că el nu a acceptat colaborarea.
„Inginerul Ursu nu oferă garanții pentru politica partidului și a societății socialiste“
- Când l-au arestat prima dată?
Ancheta a început imediat cum i-au găsit jurnalul, în decembrie 1984. Au făcut percheziții la domiciliu în ianuarie, l-au amenințat. Ancheta a durat vreo şase luni, în stare de libertate, și dosarul penal pe care i l-au întocmit atunci arată exact tema anchetei: de ce îl anchetau, cum anume a trimis scrisorile, prin cine, cine mai știe de scrisori, ce îi cereau etc.
- Cum a reacționat tatăl dumneavoastră în fața anchetatorilor?
Tatăl meu le spunea clar: „Refuz să adaug numele prietenului care m-a ajutat la una sau alta“. Deci era clar că el nu colabora cu ei, dar îi cereau și să se dezică de acea scrisoare – ăsta a fost poate mobilul principal la ce a urmat.
- Ce îi mai cereau?
Îi cereau să scrie că a primit bani de la Europa Liberă, că era un mercenar și atunci puneau sub semn de întrebare acuzația împotriva lui Ceaușescu. Deci blocurile nu sunt vulnerabile, Gheorghe Ursu a mințit și Europa Liberă l-a plătit pentru acea denigrare a înaltei conduceri. Așa se exprimau ei, iar acuzațiile lor împotriva tatălui meu au fost: grave manifestări de defăimare împotriva înaltei conduceri de partid și de stat prin intermediul unor oficine de propagandă străine.
Una din două: colaborator viu sau disident mort
- Privind în urmă, dacă prin absurd ar fi făcut asta și ar fi acceptat să colaboreze cu securiștii, credeți că mai era în viață și azi?
Gardienii din închisoare îl întrebau ce bani a luat pentru scrisori? Deci e clar că același lucru îi cereau: colaborarea. Normal că dacă ar fi semnat o astfel de declarație, atunci semnătura era mult mai valoroasă dacă era viu și nu-l mai ucideau. Gardienii de la arestul unde era închis, la Miliție, spuneau: „Dom'ne, a fost o nucă tare. Dacă accepta colaborarea și scria ce-i cereau anchetatorii, scăpa, era viu“. Și eu cred că probabil ar fi fost lăsat liber dacă colabora.
- Adică pentru ei ar fi fost mai valoros în viață, să fie omul lor, decât să facă ceea ce i-au făcut?
Desigur, era mai valoros un om care a semnat angajament de colaborare decât unul care a murit în condiții suspecte și care până la urmă s-a arătat că au fost o problemă pentru Securitate. Noi am anunțat până la urmă Europa Liberă. Statele Unite s-au implicat, congresmani americani s-au interesat ce s-a întâmplat și toți au suspectat că a fost ucis, pentru că scrisese acele scrisori la Europa Liberă.
- Până la urmă, securiștii au spus oficial că Gheorghe Ursu a murit din cauza unei peritonite purulente, dar dumneavoastră ați dovedit ce s-a întâmplat. Au încercat să vă mintă și să vă spună că a murit din alte cauze?
Da, exact. Inițial au spus și alte lucruri, că a avut o colică intestinală – niște absurdități, bineînțeles. Către americani au transmis că a murit din cauza unui stop cardiac, care iarăși e o absurditate, că până la urmă orice om moare de stop cardiac în final, că ni se oprește inima când murim.
- Ce alte dovezi ați scos la iveală în urma cercetările pe care le-ați făcut?
În cercetările care s-au făcut încă din 1990, au găsit și foaia de observație clinică, protocolul operator de la Jilava unde a fost trimis în ultima clipă. Medicii spun că a murit din cauza loviturilor sălbatice repetate, cu corpuri dure în zona ombilicală, i-au produs și multe alte echimoze. Deci a fost torturat, lovit pe tot corpul. Am văzut și eu cadavrul, avea schingiuiri pe spinare, avea acele echimoze pe lateral, avea semne de cătușe până la os. Între loviturile interne și echimozele externe sunt legături de cauzalitate. Le-am văzut și la incinerare și le-am arătat și celor care au venit. Deși au dat ordin să nu vină, au venit totuși niște oameni și au putut să vadă acele semne de tortură.
- Practic, nu există niciun dubiu: a murit ucis în bătaie de comuniști!
Deci loviturile respective au cauzat spargerea intestinului subțire, care a fost prins între corpul dur cu care a fost lovit și șira spinării. Unii martori spun că a fost lovit cu şpițul în burtă de anchetatori. Tatăl meu le-a spus: „Am fost bătut cu șpițul în burtă“. L-au trântit pe jos și l-au lovit sălbatic cu șpițul în burtă până i-au spart intestinul subțire. Asta pe 15 noiembrie 1985. Niște medici mi-au spus că e lucru cunoscut că intestinul subțire este unul dintre organele cel mai bine apărate din corpul uman și ca să-l spargi prin lovire în abdomen înseamnă că l-au prins între corpul dur cu care a fost lovit și șira spinării – asta scrie și în certificatul medico-legal din 1990. Așa s-a spart și l-au ținut acolo două zile să fie siguri că nu mai scapă. S-a produs peritonită generalizată, infecție generalizată în tot corpul.
Destin asemănător cu al lui Navalnîi
- Avem un exemplu destul de asemănător din Rusia, chiar din zilele noastre: moartea disidentului Aleksei Navalnîi. Ați putea să comparați cele două cazuri, au suficient de multe în comun?
Să știți că m-am gândit, mi s-a pus un nod în gât când am văzut prin ce-a trecut Navalnîi și m-am gândit că exact același lucru...
- Putem vorbi despre două regimuri asemănătoare, cel ceaușist și cel putinist?
Până la urmă sunt niște asemănări incredibile între regimul lui Ceaușescu și regimul lui Putin. Și Putin, într-o anumită măsură, vrea să ascundă crimele. El nu le face cum le făcea Stalin, cu plutoane de execuție. El ucide disidenții, pe cei care îi sunt împotrivă, exact ca Ceaușescu. Dar într-un mod disimulat, într-un mod mai pervers, în care pretinde că s-au sinucis, au murit de boală.
- Există și acum diverse explicații pentru moartea lui Navalnîi. De exemplu, chiar serviciile ucrainene au afirmat că nu a fost ucis neapărat de către Putin. Ce credeți că s-a întâmplat?
Nici nu s-a clarificat de ce a murit, era un om tânăr, ca tata – era în formă fizică foarte bună tatăl meu. Dar pretind că a murit din diverse motive, exact același tipic al încercării de a disimula crimele. Dar, până la urmă, ei mizează și pe efectul de teroare pe care o astfel de crimă o produce la alți disidenți. Așa și în Rusia: practic, Putin vrea ca lumea să înlemnească de teamă când văd că cei mai buni dintre ei pier în închisori sau sunt „sinuciși“ în Piața Roșie. Au mizat pe faptul că uciderea lui Gheorghe Ursu va crea teroare. Nouă ne-au dat hainele tatălui meu, erau pline de sânge.
Țapi ispășitori
- Finalmente, judecătorii au găsit un vinovat, un oarecare Marin Clită. Cum ați comenta asta?
Da, prima încercare a fost când l-au scos pe Clită să ia asupra lui omorul. Sunt două chestiuni aici, omorul și tortura. Ambele sunt incriminate de legislația infracțiunilor contra umanității. În legislația românească nici nu s-a discutat despre crime împotriva umanității în anii ’90. Era vorba despre omor. Și atunci l-au creat, l-au folosit ca țap ispășitor ca să ia asupra sa omorul.
- Ulterior, au fost condamnați și doi torționari. De ce credeți că ei au fost condamnați, nu și cei care au dat ordinele?
Lucrurile s-au schimbat din 2012. De fapt, anterior ne-am lămurit că legislația care privea crimele împotriva umanității sau împotriva păcii și omenirii se aplicau foarte bine și în Codul Penal românesc. Până la urmă, Vișinescu și Ficior au fost condamnați pentru crime împotriva păcii și omenirii, articolul 358 din vechiul Cod Penal. Care e cam același cu infracțiuni contra umanității, articolul 439 din Noul Cod Penal. În ce privește motivul, e foarte bună întrebarea. În primul rând, cei doi care au fost condamnați nu erau securiști. În al doilea rând, crimele lor erau de prin anii ’60. Așa că strategia era că ei oricum erau foarte bătrâni și au murit, și toată lumea știa că în anii ’50-’60 a fost o teroare îngrozitoare și că au fost mii de victime.
- Exista o strategie a vechii Securități care a continuat și acum?
Strategia Securității a fost așa: da, Securitatea veche, de prin 1965, era rea. Aia de după a fost o Securitate bună, patriotică, care nu a comis crime, bazându-se pe strategia de disimulare despre care vorbeam, în care Ceaușescu a zis să nu se mai știe că ăștia sunt deținuți politici, că sunt bătuți. Încercau să disimuleze și oricare dintre disidenți, oricare dintre opozanți, cum scria un articol, un afiș anticeaușist, securiștii spuneau „înscrisuri dușmănoase“, era prins și făceau ceea ce numeau ei discernământul politic și juridic – acesta era termenul Securității.
Represiunea psihiatrică, băgată sub preș
- Putem vorbi și de o adevărată doctrină a Securității?
Din dosarele de la CNSAS rezultă clar: o doctrină a prevenției, să nu se știe că erau disidenți și atunci urma oprimarea sub acoperirea altor organe – Miliție, Procuratură. Îi dădeau drept nebuni; a fost o represiune psihiatrică foarte prezentă în anii ’70-’80 în România, lucru despre care încă nu s-a scris destul. Din nefericire, cei care erau acuzați că sunt nebuni și erau băgați în spitale de nebuni aveau o stigmă.
- Ați cunoscut și astfel de cazuri?
Dintre puținii care au dejucat această strategie a fost Vasile Paraschiv, care a fost bătut sălbatic. Am depus și cartea lui, mărturiile lui, ca mijloc de probă. Un om extraordinar, de un curaj nebun, care în acea perioadă a fost un disident pe față la un moment dat și l-au reprimat, doar că despre el s-a auzit în Occident. Deși l-au băgat la un spital psihiatric, l-au bătut îngrozitor din cauză că s-a auzit la Europa Liberă. Până la urmă, i-au dat drumul și omul a ajuns în Occident, chiar a fost consultat de niște psihiatri francezi care au depus mărturie, care i-au dat certificate că e perfect sănătos, că nu are niciun fel de problemă psihică și că a fost vorba de „psihiatrie politică“ aplicată în România lui Ceaușescu. Dar cei mai mulți au fost sub acoperirea Miliției, ca și tatăl meu.
- Și ce infracțiuni obișnuiau să treacă în dreptul lor, pentru a-i putea aresta?
Disidenții erau trecuți cu furt, cu delapidare, unii cu viol, adică niște lucruri îngrozitoare. Cum spunea Securitatea, mai aveau un beneficiu, asigurau destrămarea anturajului, din cauza defăimării și compromiterii. Atunci când acuzau un opozant, un disident că a furat din averea statului nu știu ce chestii, omul nu se mai bucura de aceeași încredere din partea altor posibili opozanți ai aceluiași grup.
- Și tatăl dumneavoastră a fost acuzat oficial că ar fi deținut valută...
Exact asta s-a întâmplat, au făcut același lucru și în cazul tatălui meu. Au găsit 17 dolari, niște monede rămase din călătoriile lui – lire italiene, mărci, coroane daneze, sume infime efectiv; nici nu avea dolari, dar au făcut socoteala – 17 dolari. L-au acuzat, l-au arestat sub acoperirea Miliției pentru acea sumă. Însă chiar Securitatea l-a arestat, de fapt, pentru că milițienii până la urmă au depus mărturie, au spus: el nu era arestatul nostru, era al Securității; a venit de la Securitate și era anchetat de Securitate.
- Și Miliția nu a avut niciun cuvânt de spus?
Era luat zilnic din celula de la Miliție și anchetat în birourile Securității, care erau în aceeași clădire, le despărțea doar o ușă interioară. Iar ușa aia dintre arestul Securității și arestul Miliției se deschidea doar de la Securitate. Asta ne-au declarat și martorii, și gardienii de la Miliție.
„În cazul unui cutremur, ar fi de zece ori mai multe victime decât în 1977“
- După atâția ani, au existat gardieni sau poate foști colegi de-ai tatălui dumneavoastră, dintre cei care l-au trădat, care să vă caute și să vă ceară scuze?
Nu. Acea turnătoare, sursa securistului de la institutul tatei, a plecat în Italia în 1990 și din ce am înțeles nu și-a exprimat vreun regret. Pe de altă parte, am înțeles că a fost un mare proces de conștiință al colegilor lui de la ISLCC, n-am prea vorbit despre asta, s-a întâmplat că în ultimii ani am discutat cu unii dintre ei. În urma primei proiecții a acestui film, a venit la mine o fostă colegă a tatălui meu din Institut cu o întreagă listă de oameni care din ianuarie 1990, imediat după Revoluție, au scris un apel prin care au cerut pedepsirea acestei turnătoare.
- Și ce s-a întâmplat cu acel apel?
Ei cam știau cine au fost cele care au sustras jurnalul, s-au cam dat în vileag, căci se vorbea în Institut. Din listele pe care mi le-a dat rezultă că exista o mare suspiciune în interiorul Institutului împotriva celor care l-au turnat. Au fost, din nefericire, vreo 7-8 turnători, fiindcă apar cu nume de cod în dosarul de urmărire informativă a tatălui meu. Deci știam că au fost destul de mulți turnători și la el în birou, și în Institut în general, dar marea majoritate s-au simțit cumva apăsați de ce se întâmplase și în 1990 au cerut să fie pedepsiți turnătorii. Avem o listă cu sute de semnături. Oamenii au trecut printr-un proces de conștiință, n-au avut curajul și nu-i blamez că n-au zis nimic în 1985. Când tata era în închisoare, în octombrie 1985, s-a făcut o ședință la ISLCC la care au fost chemați o sută și mai bine de oameni. Atunci a fost dat afară din câmpul muncii tatăl meu.
- Și cum au argumentat comuniștii concedierea unui inginer care își dovedise calitățile?
După 35 de ani ca inginer spuneau că nu mai oferă garanții morale. El era unul dintre cei mai buni ingineri din institut, toată lumea spunea asta. Apare până și în acele note informative ale turnătorilor: inginerul Ursu e un inginer foarte bun, dar nu se conformează politicii partidului, nu e de încredere că vorbește de Europa Liberă. În 1990, mulți dintre cei care au fost la acea ședință probabil că s-au simțit apăsați de faptul că niciunul nu s-a ridicat să spună: cum îl dați afară pe omul ăsta, că e unul dintre cei mai buni ingineri ai noștri?
- Asta scrie și în motivație?
Acolo scrie că nu oferă garanții pentru politica partidului și a societății socialiste. O chestie infectă. Un inginer care s-a sacrificat, de fapt. Toți știau că motivul pentru care a fost arestat era legat de consolidările de după cutremur, deci ei, ca specialiști, știau că blocurile au rămas vulnerabile. Cumva au făcut legătura și din cauza asta au scris acel apel de care acum am aflat. Până la urmă îi apreciez pentru că marea majoritate au vrut să facă ceva în 1990, au cerut dreptate imediat simțind că au fost nevoiți să-și țină gura într-un moment de teroare, când el a fost dat afară.
Vremuri noi, probleme vechi
- La 35 de ani de la Revoluție, credeți că securiștii și urmașii lor s-au infiltrat în toate partidele românești, iar de multe ori rivalitățile dintre aceste formațiuni politice sunt cele ale unor foste grupări ale Securității?
Am date că da, că în fiecare partid există. Pe de altă parte, chiar nu am habar ce facțiuni sunt și motivele care îi fac să se certe. Eu văd la vârf cum a funcționat SRI până azi. Vă aduceți aminte de troița foștilor securiști de la Pitești, acel momument închinat foștilor luptători ai Securității de la Pitești? A fost inaugurat acum vreo doi ani. Deci niște foști securiști, sub oblăduirea acelorași oameni, au făcut un monument foștilor luptători din Securitate, tocmai la Pitești, unde a fost și Penitenciarul Pitești cu îngrozitoarea faimă. Ei bine, la inaugurarea acelui monument au făcut de strajă doi luptători din unitatea antiteroristă a SRI-ului, continuatorii USLA.
- La aproape 40 de ani de la moartea tatălui dumneavoastră vedem clădirile din centrul Bucureștiului tot nereabilitate, că Primăria Bucureștiului nu a făcut aproape nimic și primarii nici nu sunt preocupați, la fel cum niciun ministru din guvernele care s-au perindat nu a făcut nimic. Cum e posibil așa ceva?
Impunitatea față de criminali ne afectează și azi și e posibil să afecteze generațiile viitoare. Se ajunge să se poată repeta astfel de crime dacă ei au ieșit așa de bine basma curată. La fel de grav este faptul că avem mii de clădiri în București cu bulină roșie și unele chiar fără bulină roșie, că au reușit să le scoată ca să le poată vinde mai bine, se fac și afaceri cu ele, se dau în chirie. Este foarte rău ce se întâmplă, pentru că în cazul unui cutremur ar putea fi de data aceasta zeci de mii de victime, nu doar 1.500 sau cât au murit în 1977, ci de zece ori mai mult. Iar lucrul acesta îl confirmă inginerii. În 1977 putea fi rezolvată foarte ușor, erau la vedere fisurile din stâlpii de rezistență, erau cu schelele la toate clădirile, erau cu toate utilajele. Crima lui Ceaușescu a fost încă mai mare, pentru că închizând lucrările, tencuind suprafețele, ascunzând fisurile din stâlpii de rezistență, e mult mai greu acum. Plus că a trecut timpul, sunt mai greu de consolidat acum, mai greu de scos oamenii, pentru că sunt bătrâni, care stau acolo de 40-50 de ani.
- S-a vorbit mult despre reabilitări începând din anii ’90, dar nimic până azi. Chiar nu există soluții?
Din nefericire, și în anii 1996-2000 s-au pus piedici. Nu doar că nu au făcut lucrări, dar au pus piedici efectiv. A fost acel guvern în care am avut foarte multe speranțe, era ministru Noica (n.r. – Nicolae Noica, ministru al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului), toată stima. Dar am înțeles că a luat niște decizii deplorabile, distrugătoare în acei ani, amânând, recategorisind gradul de risc seismic astfel încât am rămas în situația în care suntem și azi.
- Ați vedea totuși o soluție?
Trebuie să se creeze un fond de bani, să le ofere acelor bătrâni care nu vor să semneze acordul de consolidări, care sunt relativ puțini, dar au putere în asociațiile de locatari – am văzut asta pe viu la blocul Patria. Nu e foarte scump să le dai un apartament în care să poată sta la fel de comod, iar în timpul acesta să se poată consolida aceste clădiri, unele dintre ele sunt efectiv o mândrie a Bucureștiului.
Se încarcă comentariile...
