Limba: 1. papilele gustative; 2. mijloc de comunicare.

În copilărie, în bloc, aveam vecini turci, lipoveni, sârbi. Erau implicit bucătării reprezentative. Dar minoritare. Sarmalele ca şi mămăliga erau parte din patrimoniul naţional. Ajunsă în State, descopeream altceva. Sarmaua este din balcani, nu e a nostră.

Categoric că nu o mâncare mă face româncă. Atunci ce? Copilăria, cu amintiri plăcute; cu neajunsuri. Cu jocuri: "Ţară, ţară vrem ostaşi", "Sticluţa cu otravă", "Trecea un prinţ călare". Şcoala. Uniformele pe care în ultimul an de gimnaziu încercam să le înfrumuseţăm cu alte cămăşi. Manualele în care era aceiaşi poză a unui Ceauşescu tânăr, guşat şi cu un zâmbet tâmp. Ziua poetului naţional. Festivalul de muzică de la Mamaia.Când Duckadam a aparat 4 penaltiuri. Gimnastele. Maria Tănase, Ciuleandra. Teleenciclopedia. Ioana Radu, romanţe.Când auzeam imnul ţării pentru că un sportiv român luase medalia de aur. 

Pentru limba română am o dragoste infinită! Pentru diacriticele ei. Pentru cratime. Pentru diminutive. Pentru gerunzii. Pentru că e fonetică. Când M era mic şi mă întreba, "Mamă, cum se scrie….?" eu îi ziceam, "Tu ce auzi?" Iubesc limba română pentru sonoritatea ei. Pentru gramatică. 

Iubesc limba română pentru că în jurul ei nu există nicio altă limbă romanică. Iubesc limba română pentru că este plină de cuvinte care nu sunt din latină. Cuvinte de origine maghiară, turcă, slavă, romani, aromână, germană, etc. Iubesc că suntem un popor făcut din mulţi alţii! 

Treci hotarele ţării şi eşti întrebat de unde vii. Unii au auzit de Nadia. Alţii de Ceauşescu. Unii te întreabă, 'Transilvania e în România"? Alţii ştiu de Hagi. Eu le zic de alţi români. Cei care fac teatru, muzică, arte plastice, filme. Pe care îi şi predau la cursuri deşi mi-e greu să îi găsesc. Traducem puţin, dar ne batem patrioţi in piept cu "ai noştri". Ne promovăm şi mai puţin invocând "lipsa banilor".

Iubesc limba română pentru că aşa pot spera ca ea să fie continuată de copiii copilului meu. Şi-mi place să o vorbesc cu băiatul meu şi numai noi doi să o înţelegem. Când suntem dincolo de graniţe.

Eu însă nu sunt parte din "ăştia", o aberaţie făcută în campania electorală. Mie îmi spui pe nume, mie nu mi te adresezi la grămadă printr-un adjectiv pronominal demonstrativ, persoana întâi, a doua, a treia, plural, masculin. Nici măcar "aceştia" nu sunt! Ştiu că locul de naştere este accidental. De aceea, nu cred în graniţe. Ele, ca şi "ăştia", însă există. Din frică. Din dorinţa de a fi ţinuţi în loc. Pentru evidenţa populaţiei. Pentru statistici. 

Sunt româncă dintr-o întâmplare. Doar limba mă identifică aşa. Până când îmi dau seama că în limba maternă sunt o sumedenie de cuvinte din alte tradiţii lingvistice şi atunci mă simt liberă.

Totuşi câte veri voi mai face naveta înapoi în ţară? Din 1998 am tot venit acasă. La început povestindu-le amicilor multe despre americani. Era firesc. Acum din ce în ce mai puţin. Vin acasă să mă uit la Dunărea mea de la Tulcea, să merg la o piesă de teatru în capitală, să mă îmbrăţişez cu amicii de suflet, să merg la cimitir la ai mei. 

Numai că am obosit. 

Am obosit să vin înapoi şi să văd femei batjocorite. Bătute, agresate verbal şi fizic. Am obosit să văd câte biserici sunt în loc de spitale şi şcoli. Am obosit să citesc despre părinţi plecaţi de acasă ai căror copii cresc prin vecini. Sau bunici. Sau singuri. Am obosit să văd că romilor li se zice ţigani. Şi că rasismul este ascuns sub preş. La fel ca şi homofobia. La fel ca şi misoginismul. Am obosit de incompetenţi. Am obosit de cozi. Am obosit de indolenţă. 

Iar vara asta, după ce am dansat pe străzi la marşul LGBTQ din capitală, am trecut în cealaltă extremă şi m-am îngrozit. Am vomat. Nu am dormit. Nu doar moartea Alexandrei şi a Luizei m-au dat peste cap, dar m-a scârbit de asemenea să văd că banii publici sunt risipiţi. M-a scârbit să ştiu că fata asta care a sunat la 112 a avut o şansă să fie găsită. Dar că nu a fost ascultată.

Am obosit când nu se cred cei abuzaţi. Când se preferă spovedania la preot unui dialog la specialist. Unui dialog cu autorităţile (care sunt complice in acest dezastru). Acest absenteism este înfiorător.

Am obosit să aud că nu sunt bani pentru spitale, dar sunt pentru luminiţe kitschioase pe bulevard. Am obosit să aud că învăţământul este o modalitate de intimidare şi discriminare. Am obosit să văd că lipseşte limbajul cu care să se abordeze problemele decât un "Doamne, fereşte!" şi o cruce făcută cu/din frică.

Am obosit să cumpăr ceva, nu contează ce, şi să mi se spună că nu e rest. Să fiu certată de angajaţii publici. Am obosit să aud nostalgii: "Era mai bine pe vremea comuniştilor!" Nu, nu era deloc!

Am obosit de la chestii banale până la lucruri pe care ar trebui să le ai, România! 

Aşa că, de ziua ta, dragă ţară, nu îţi doresc să te deştepţi, cum zice în imnul naţional. Puteai să o fi făcut până acum, în ultimii 30 de ani de libertate. Ce îţi doresc este să vezi pe unde îţi sunt românii din străinătate. Le asculţi vreodată dorurile? Îi ajuţi să vorbească despre ţară (Şi nu doar despre ii şi mititei) Îi ajuţi pe cei din diaspora să promoveze cultura ţării? Îi laşi să te înveţe din ce au acumulat în străinătate? Îi laşi să te certe? Ai nevoie de românii tăi care nu te-au uitat? Sau mai bine duce-m-aş?