Marea resetare globală se întâmplă acum (şi nu are legătură cu Bill Gates). Este România pregătită?

Foto EPA EFE

Este greu de exagerat importanţa evoluţiilor geopolitice din ultimele zile. Asistăm la o realiniere a plăcilor tectonice la nivel global şi la conturarea unei noi ordini mondiale care are potenţialul de a modela destinul tuturor statelor, inclusiv al României, pentru următoarele decenii.

Cu toţi ochii aţintiţi pe tensiunile din estul României şi potenţialul unui conflict militar major în Ucraina, este uşor de omis faptul că demonstraţia de forţă a lui Putin este doar atât, o declaraţie de intenţie care demonstrează hotărârea Rusiei de a juca la masa marilor puteri şi de a participa la reîmpărţirea sferelor de influenţă.

Îmi este din ce în ce mai clar că un conflict la scară largă în Ucraina este improbabil. Acesta ar implica costuri uriaşe pentru Moscova, având efecte adverse la nivel geopolitic care ar implica regruparea forţată a statelor occidentale în contrapondere la Federaţia Rusă şi izolarea acestui stat, cu efecte dramatice, care pot duce până la irelevanţă geopolitică şi dezastru economic.

Din fericire pentru Moscova, Putin are câţiva aşi în mâneca şi pare decis să meargă „all-in,” în speranţa că rivalii săi geopolitici vor ceda.

Are avantajul unei Europe dezarticulate, lipsite de liderşip şi de coordonare strategică, dependentă energetic de Federaţia Rusă şi vlăguită social după doi ani de pandemie.

Mai beneficiază de răcirea fără precedent a relaţiei transatlantice, cauzată de o serie de factori printre care menţionez neinspiratul pivot spre Asia al lui Obama, impactul Brexit şi mandatul catastrofal pentru relaţia cu UE al fostului preşedinte Donald Trump, dar şi unele decizii recente ale administraţii Biden, aşa cum este AUKUS. Federaţia Rusă a arătat că ştie să speculeze crăpăturile din relaţia transatlantică şi să le amplifice, mizând pe accentuarea acestora până la o eventuală ruptură totală, din punct de vedere strategic, între SUA şi Europa.

Dependenţa Europei de gazul rusesc este o temă arhicunoscută, devenită însă mai actuală prin demersurile comune ale Federaţiei Ruse şi Germania pentru a operaţionaliza conducta Nordstream 2, care împreună cu gazoductul iniţial din Marea Nordului, vor asigura un debit uriaş de gaze naturale spre Germania, creând astfel o simbioză energetică între cele două puteri. Venită pe fondul unei vechi tradiţii de colaborare a mediilor de afaceri din Germania şi Rusia, aceasta a adus la suprafaţă o ambivalenţă strategică a Germaniei care are potenţialul de a juca un rol important în noua arhitectură strategică a continentului. 

Nu în ultimul rând, alianţa emergentă dintre Federaţia Rusă şi China are potenţialul de a asigura Moscovei un suport economic şi strategic pentru a juca la masa marilor puteri. Beijingul derivă multe avantaje dintr-o relaţie apropiată cu Rusia. În primul rând, Moscova poate juca, cu succes, se pare, rolul de actor turbulent, care să ţină ocupate puterile occidentale în timp ce China îşi consolidează poziţia. Mai mult, la nivel regional, cele două puteri au interese convergente. Intervenţia CSTO, sub patronajul de facto al Federaţiei ruse, în Kazahstan, reprezintă un astfel de punct, ambele capitale fiind interesate de menţinerea stabilităţii în această ţară din Asia Centrală. Mai relevant pentru tematica actuală, pretenţiile Federaţiei Ruse asupra Ucrainei vin mănuşă pentru Beijing, care se află la rândul său într-o ofensivă diplomatică menită a obţine concesii de la occident în problema Taiwanului, teritoriu revendicat la rândul său de China.

Poate cel mai îngrijorător, în acest context, îl reprezintă dificultatea Uniunii Europene (respectiv a principalelor state europene), de a susţine un dialog politico-diplomatic de la egal la egal cu marile puteri globale, slaba coordonare între statele UE şi lipsa unei poziţii comune a acestora prin care să proiecteze influenţă la nivel internaţional.

Această realitate a fost ilustrată chiar ieri de cele două întâlniri diplomatice la nivel înalt desfăşurate practic simultan. Pe de o parte, un Macron împăciuitor i-a oferit o tribună lui Putin pentru a-şi reafirma pretenţiile (necontestate în timpul conferinţei de presă de omologul francez). De cealaltă parte, Olaf Scholz, cancelarul Germaniei a efectuat o vizită la Washington, importantă ca simbolistică, dar care nu a relevat o poziţie comună în ceea ce priveşte „elefantul din cameră,” respectiv gazoductul NordStream. Toate aceste evoluţii indică o reconfigurare majoră a spaţiului geopolitic global, poate cea mai importantă astfel de transformare de la finalul Războiului Rece. În lipsa unor evoluţii neanticipate, putem asista, astfel, la conturarea unui bloc comun China -- Federaţia Rusă, cu potenţial de a deveni principalul vector geopolitic la nivel global. În condiţiile slăbiciunilor evidente ale Uniunii Europene, este greu de crezut că acesta nu va atrage în siajul său statele de pe Continentul nostru.

De fapt, una dintre lecţiile cheie care ar trebui internalizate la Washington este că, în lipsa unei acţiuni decisive a Statelor Unite, Europa fie va deveni o parte a complexului economico-politic Rusia-China, fie se va transforma într-o zonă tampon, puţin relevantă din punct de vedere strategic.

Dacă America vrea să menţină perspectiva relaţiei transatlantice şi să evite pierderea supremaţiei globale, este absolut imperativ ca Washington-ul să vină către Europa cu un nou pact, să refondeze relaţia transatlantică pornind de la interesele convergente ale partenerilor, resetând relaţiile într-un mod care să permită continuarea raporturilor privilegiate dintre democraţiile de pe cele două maluri ale Atlanticului. Este greu de imaginat însă că administraţia Biden va avea forţa şi viziunea necesare pentru a pune pe masă o asemenea propunere, şi nu mă refer aici la forţa economică ci la motivaţia intrinsecă, pentru că este evidentă asimetria din acest punct de vedere între Rusia şi China pe de o parte, şi Statele Unite şi Europa, pe de altă parte, ultimele două părând să sufere de o blazare, vezi lipsă de „vigoare” strategică.

Pentru a conchide această analiză, trebuie să ne întrebăm care sunt perspectivele României, care îşi vede astfel ameninţată perspectiva de stabilitate? Avertizez deja de câţiva ani de zile că, în absenţa unei viziuni şi a unui set de obiective clare, ţara noastră riscă să „pice între scaune,” să devină o victimă colaterală a unei mari reorganizări geostrategice la nivel global. Pierdută între naivitate şi cinism, ţării noastre îi lipseşte azimutul pe termen lung. Obişnuiţi să jucăm la primire, să folosim valurile tendinţelor internaţionale pentru a satisface interesele meschine ale celor care s-au aflat vremelnic la cârmă, România nu este pregătită pentru ce va urma. Garanţiile de securitate NATO şi bazele americane, cuplate cu apartenenţa la UE, pot să ne ajute să rezistăm în cazul unei furtuni. Însă nu ne vor apăra în cazul unui tsunami geopolitic. Şi mă tem că, în anii ce vor urma, la aşa ceva vom asista.