Nu-ţi ajung milioanele de morţi, ai tăi şi ai altora, ce te privesc, unii din cer, alţii din pământ, pe unde a apucat fiecare, cerându-ţi să nu uiţi? Doar atât, să nu uiţi! Ce a fost şi, mai cu seamă, ce-ar putea să fie!

Nu-ţi ajunge norocul de a-i avea pe Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Bulgakov, Esenin, Evtuşenko şi toţi ceilalţi pentru care eu, unul,  îţi sărut deseori mâna în gând? Chiar şi aici, de unde scriu aceste rânduri, departe de „Rusia” mea, care e de zeci de ori mai mică decât de tine, dar pentru mine este cea mai importantă ţară din lume,  -am adus pe câţiva dintre cei de mai sus. Credeam ca să-i recitesc, dar, de fapt,  să-i rog să te apere pe tine de tine, apărând, în felul acesta, însăşi lumea. De la ei îmi vine curajul de a te întreba, iubindu-te şi urându-te, în acelaşi timp: Ce vrei tu, Rusie? Îţi eşti suficientă şi ţie şi lumii. Eşti prea destulă! Ce mama dracului mai vrei?