„Vor să mă omoare“: halucinaţiile terifiante ale pacienţilor internaţi la terapie intensivă pentru Covid-19

FOTO AFP

Fenomenul delirului spitalului a afectat mulţi pacienţi cu coronavirus intubaţi lungi perioade de timp. Acesta este un simptom similar celui prezentat de un grup de pacienţi mai în vârstă spitalizaţi pentru alte boli, unii dintre ei suferind deja de demenţă. Pacienţi care încă se recuperează îşi descriu cele mai terifiante viziuni din timpul bolii.

În cazul coronavirusului este vorba de pacienţi de toate vârstele. Potrivit cercetărilor realizate în spitale, între 60% şi 75% dintre pacienţii care au necesitat terapie intensivă au experimentat o formă sau alta de delir: dacă unii au prezentat „delir hiperactiv”, halucinaţii paranoide şi agitaţie, alţii au avut „delir hipoactiv”, viziuni şi confuzie, care i-au determinat să devină retraşi şi necomunicativi. Sau, în unele cazuri, a existat o combinaţie a celor două tipuri.

Aceşti pacienţi riscă să dezvolte deficite cognitive temporare sau permanente, dar şi tulburări mintale precum depresie sau stres post-traumatic asociate cu perioade prelungite de spitalizare.

Factorii care determină delirul spitalicesc se îmbină într-un cocteil exploziv în care conectarea la ventilatoare, sedative puternice, somnul prost, uneori imobilizarea pentru a împiedica deconectarea accidentală şi contactul doar cu personalul medical în costume de protecţie provoacă imagini de coşmar.

Concentraţii scăzute de oxigen sau inflamaţii în corp pot afecta şi creierul alături de alte organe, nu doar plămânii. Afectarea renală sau a ficatului pot determina eliminarea mai slabă a unor medicamente care provoacă stări delirante. În cazul altor pacienţi, mici cheaguri de sânge determină tulburări subtile ale circulaţiei suficiente pentru a declanşa probleme cognitive sau chiar delir.

O sculptură de gheaţă

Victory, 31 de ani, a fost spitalizată pentru probleme severe ale respiraţiei şi a experimentat viziuni de coşmar care păreau deosebit de reale. Paralizată în pat, era arsă de vie. A fost salvată, dar apoi a devenit o uriaşă sculptură de gheaţă pe un vas de croazieră. Un laborator japonez a făcut experimente pe ea şi a fost atacată de pisici.

În starea de agitaţie provocată de aceste deliruri, Victory şi-a smuls tubul de ventilaţie sau s-a trezit căzută pe jos de pe scaun, relatează New York Times.

Cuie într-un cap rotitor

 Ron Temko, în vârstă de 69 de ani, director executiv al unei companii de credite ipotecare, n-a putut decât să mimeze unul dintre coşmarurile sale fiind încă intubat după trei săptămâni la terapie intensivă. În cadrul unei întâlniri pe zoom cu familia sa, bărbatul a reuşit să scrie tremurat „AK-47” şi să arate în zona gâtului unde ar dori să fie împuşcat.

„Vrea să-l ucidem”, a spus, panicat, fiul său.

Revenit acasă după două luni pe patul de spital, bărbatul a putut explica ce a avut în minte: îşi închipuia că este răpit.

„Eram într-o fază paranoică în care credeam că există un soi de conspiraţie împotriva mea”, a spus el, care în cele mai disperate momente nu mai era sigur că vrea să trăiască, relatează New York Times.

Iniţial, conectarea la ventilator a presupus un sedativ mai uşor, propofol, pe care i l-au administrat treptat în perfuzie pentru a-şi păstra starea de conştienţă şi a şti unde se află, un regim terapeutic de prevenire a stărilor delirante.

Ulterior însă, problemele respiratorii s-au agravat şi doctorii au fost nevoiţi să-i administreze sedative puternice, un mix de medicamente care exacerbează stările de delir.

În cursul revenirii din starea de sedare, Temko a acuzat dureri şi anxietate, şi a trebuit să facă faţă treaz  efectelor medicaţiei. Îngrijirea în timpul nopţii i-a dereglat somnul în aşa fel că a ajuns să aţipească ziua şi să fie insomniac şi agitat noaptea.

Noaptea se trezea confuz şi devenea agitat astfel că ventilatorul nu-l mai ajuta să respire. Una dintre cele mai terifiante halucinaţii ale sale a fost un cap rotitor în care cineva înfigea cuie.

„De câte ori ajungea cu faţa spre mine, cineva înfigea un cui în el şi puteam vedea că persoana era încă în viaţă”.

Îşi mai imagina că ceasul său de mână de acasă a fost transformat într-un cateter şi era spionat de preşedintele Băncii federale care îi spunea: „Ştii prea multe, nu pleci din spital”.

Un psihiatru i-a diagnosticat delirul după ce a picat testele de atenţie, şi i-a fost prescrisă medicaţie pentru anxietate şi halucinaţii.

Apoi, după luni de zile, Temko a dat semne de recuperare cognitivă conştientizând tot mai bine percepţiile sale delirante.

„L-am văzut pe diavol“

Anatolio José Rios, 57 de ani, a petrecut doar patru zile intubat la terapie intensivă. Nu a primit sedative foarte puternice şi totuşi a delirat după ce efectul lor s-a disipat. A auzit explozii, a văzut fulgere de lumină şi a auzit oameni rugându-se pentru el.

A fost înfricoşător, povesteşte el, după ce s-a trezit şi a văzut aceiaşi doctori şi asistente care s-au rugat pentru el în vis.

Deconectat de la ventilator, bărbatul, gazda unei emisiuni radio şi un om extrem de sociabil, abia mai scotea câteva cuvinte, răspunzând monosilabic.

„Am văzut oameni zăcând pe jos la terapie intensivă ca şi cum erau morţi”, a spus el. Şi-a imaginat o femeie-vampir prezentă în camera lui şi a devenit convins că oamenii din sala de aşteptare pândeau înarmaţi şi erau acolo să-l ucidă.

„Doctore, vezi asta? Vor să mă omoare”, îşi aminteşte el. Doctorul a trebuit să-l asigure că, într-adevăr, uşa e blindată şi gloanţele nu ajung la el.

Activităţile de rutină ale personalului îi alimentau delirul: o hârtie lipită pe perete a devenit o frânghie şi s-a temut că urmează a fi spânzurat.

După 10 zile de spitalizare, a petrecut două luni într-un centru de reabilitare din cauza unei inflamaţii a piciorului.

„L-am văzut pe diavol şi l-am întrebat: poţi să-mi mai dai o şansă? El a spus: da, dar ştii care e preţul. Acum ma gândesc că acel preţ a fost tatăl meu” (tatăl său a murit de Covid-19), îşi aminteşte el.

În vizuina unui iepure

La două luni de la întoarcerea acasă după trei săptămâni de spitalizare, Victory se confruntă cu simptome tulburătoare, între care şi depresie şi insomnie. Are senzaţia că simte miros de ţigară sau de fum, dar e doar în închipuirea sa.

„Mă simt ca şi cum alunec în vizuina unui iepure şi nu ştiu când voi reveni la starea mea normală”, a spus ea.

Unul din medicii săi de la Centrul Medical al Universităţii Vanderbilt a declarat că delirul său este destul de profund.

Victory, o imigrantă vietnameză, anterior sănătoasă, cu o diplomă în biochimie, spune că nu-şi aminteşte că şi-a scos tubul de respiraţie, dar are amintiri clare ale viziunilor sale îmbinând absurdul cu coşmarul.

Într-un moment îşi imagina că oamenii de ştiinţă japonezi testează medicamente pe ea, ca în următoarea clipă să spună: „Sunt americancă şi am dreptul să mănânc un cheeseburger şi să beau Coca-Cola”, îşi aminteşte ea adăugând: „Nici măcar nu-mi plac cheesburgerii”.

Victory este o pacientă care a trecut prin ambele forme de delir, agitat şi internalizat. După ieşirea de la terapie intensivă, la recuperare, la întrebări simple doar se uita în gol timp de 10, 20 de secunde fără a putea procesa informaţia. Timp de câteva zile nu a ştiut în ce an se află şi cine este preşedinte în SUA.

La un moment dat i-a dat un ultimatum soţului ei: „Îţi dau două ore să vii să mă iei de aici”. 

Victory se confruntă acum cu probleme psihologice, ia antidepresive şi recent a mers la un terapeut.

„Oamenii cred că pacientul se face bine şi iese din spital şi asta înseamnă că urmează să fie Ok, s-a terminat. Preocuparea mea este: virusul nu m-a ucis prima dată, dar nu cumva mi-a afectat corpul în aşa fel încât mă va ucide acum?”