Orientul Mijlociu îşi epuizează resursele de apă. Lacul Urmia din Iran a secat pe jumătate: „Ziua în care pământul va deveni necultivabil e tot mai aproape”
0
Schimbările climatice pun o povară şi mai mare asupra ţărilor din Orientul Mijlociu care se confruntă cu penurii severe de apă. Agricultura supravieţuieşte cu ajutorul irigaţiilor, dar înghite o mare parte din resursele de apă aflate la dispoziţia populaţiei pentru băut şi gospodărie, relatează CNN.
Odată ce accesul la apă devine o chestiune de supravieţuire, sunt create premise pentru conflicte regionale şi bătălii efective pentru rezerve împuţinate.
Sunt deja semnale vădite ale accentuării problemelor climatice care ar putea face vaste porţiuni din Orientul Mijlociu nelocuibile, pe măsură ce barajele instalate pe cursuri de apă pentru irigaţii epuizează rezervele subterane înainte ca acestea să poată fi refăcute prin precipitaţii.
Urmia, cel mai lac salin din Orientul Mijlociu, a secat pe jumătate din suprafaţa sa, ajungând azi la numai 2.500 de kilometri pătraţi de la 5.400 în anii 1990, potrivit datelor Departamenului de Protecţie a Mediului din provincia iraniană Azerbaidjanul de Vest.
„Turiştii veneau aici să înoate şi să profite de beneficiile nămolului terapeutic”, spune jurnalistul iranian Ahad Ahmed.
În ultimii ani, regiunea lacului a fost marcată de secetă şi temperaturi aproape insuportabile pentru oameni, fiind afectată de fenomene climatice extreme care s-au accentuat pe fondul administrării deficitare a apei şi supraexploatării.
Iranul, Irakul şi Iordania în special se confruntă cu penurii de apă severe, pentru că îşi asigură subzistenţa din culturi agricole obţinute din irigaţii masive, în condiţiile în care schimbările de climă accentuate de încălzirea globală epuizează rezervele de apă. În Iran, sistemul de irigaţii înghite circa 90% din cantitatea totală de apă consumată de populaţie.
„Extrag mai multă apă decât obţin prin precipitaţiile normale. De aceea nivelurile apei de sub pământ scad mereu, ele find epuizate mai repede decât sunt refăcute prin ploi. Scăderea volumului precipitaţiilor în combinaţie cu cererea tot mai ridicată de apă provoacă secarea râurilor, lacurilor şi mlaştinilor”, explică Charles Iceland, directorul de administrare a apelor la World Resources Institute (WRI).
Penuriile de apă riscă să declanşeze crize multiple în viitor, odată ce suprafeţe întinse devin aride, iar pe termen scurt să crească tensiunile între ţările care concurează deja pentru resurse.
Iranul se confruntă cu vreme secetoasă, cum n-a mai avut de cincizeci de ani şi în ţară au avut loc proteste legate de lipsa apei, uneori violente.
Potrivit ultimelor proiecţii publicate de Panelul Interguvernamental pentru Climă al ONU, pe măsură ce lumea se încălzeşte, iernile din Orientul Mijlociu vor deveni tot mai uscate , iar verile tot mai fierbinţi astfel încât şi în condiţiile unor precipitaţii abundente apa va fi tot puţină, pentru că se va evapora.
Mai mult „ploile nu vor fi cele pe care le cunoaştem.Vor fi precipitaţii extreme, ceea ce înseamnă că inundaţii de genul celor din China, Germania, Belgia, vor cauza probleme mari şi în Orientul Mijlociu. Este o chestiune majoră legată de schimbările climatice”, a spus Mansour Almazroui, directorul unui centru de cercetare în domeniu la King Abdulaziz University din Arabia Saudită.
Un studiu realizat de Minsterul iranian al Energiei a arătat că schimbările climatice reprezintă 30% din factorii care au dus la secarea lacului Urmia, cel mai mare lac din Orientul Mijlociu.
Pe de altă parte, pe măsură ce s-a retras, lacul şi-a crescut concentraţia de sare, punând în pericol agricultura din zonă.
„Ziua în care pământul va deveni necultivabil e tot mai aproape”, spune un fermier ce are culturi lângă lac şi spune că sarea concentrată i-a afectat grav recoltele de roşii, floarea soarelui şi vinete.
Râul Iordan la vărsarea în Marea Moarta Foto Shutterstock
Un cerc vicios
Iordania este una din ţările care suferă cel mai mult de pe urma lipsei apei şi aici populaţia trăieşte de mult timp cu apă insuficientă. Studiile prognozează că iordanieni vor trebui să se descurce cu jumătate din apa pe care o au acum la dispoziţie la finele acestui secol, şi anume cu circa 40 de litri pe zi.
Daniel Rosenfeld de la The Hebrew University of Jerusalem spune că lipsa apei este acută în Iordania: „Iordania are o lipsă critică a apei. În gospodării apa ajunge o dată sau de două ori pe săptămână, până şi la Amman. De fapt, sunt probleme acute de existenţă în capitală, chiar acum”.
Studiile arată că rezervele subterane de apă scad cu peste un metru pe an în Iordania. Situaţia apei a devenit şi mai presantă după ce nevoile au crescut în urma afluxului de refugiaţi din regiune.
„Iordania a suportat povara crizelor de refugiaţi sirieni în numele comunităţii internaţionale şi a fost profund afectată în privinţa apei”, spune secretarul general pentru administrarea apelor din Iordania, Bashar Batayneh, adăugând că furnizarea apei pentru refugiaţi a costat peste 600 de milioane de dolari, din care comunitatea internaţională a asigurat doar o mică parte.
Iordania, Israel, Cisiordania, Siria şi Liban se bazează pentru apă pe sistemul de baraje de pe Râul Iordan şi de-a lungul timpului s-au iscat conflicte între ele legate de utilizarea apei.
Iordania, la care ajunge tot mai puţină apă, e nevoită să o cumpere în cantităţi mari de la Israel, care dispune de un program de desalinizare a apei, însă cu consum energetic ridicat. Este un cerc vicios în care sunt consumate şi mai multe resurse, în timp ce presiunea asupra echilibrului climatic creşte şi mai mult.
„În Israel, de pildă, aveam culturi extinse de portocali, asta până când am înţeles că, de fapt, exportăm apă pe care nu o avem”, spune Daniel Rosenfeld de la The Hebrew University of Jerusalem.
Soluţia ar fi un mai bun management al sistemului comun care să ţină cont de tiparele de precipitaţii, iar ţările să se coordoneze pentru gestionarea mai bună a cursurilor de apă de pe teritoriile lor.
Raad al-Tamami, 54 de ani, care locuieşte în provincia Diyala situată la nord-est de Bagdad, este fermier şi trăieşte din culturile irigate din apele tot mai scăzute ale râului cu acelaşi nume, un afluent al Tigrului.
El povesteşte că el şi alţi fermieri lucrează la un sistem de raţionalizare a apei, însă el aşteaptă şi o lună de zile să aibă apă, astfel că şi-a înjumătăţit unele culturi.
„Mulţi fermieri, inclusiv eu, se gândesc serios să abandoneze această profesie moştenită din generaţie în genraţie şi să caute joburi mai profitabile care să asigure un viitor pentru copiii lor”, a spus el.
Se încarcă comentariile...
