Din acest colţ al Europei, românii sunt interesaţi de Rusia, cea care reprezintă astăzi cea mai mare ameninţare la adresa flancului estic al NATO şi UE (pentru referinţe trimit la Declaraţia finală a summitului NATO de la Varşovia, cel mai complet rechizitoriu la adresa Rusiei la acel moment, asumat de toţi aliaţii). Dar cum va arăta relaţia noii administraţii americane Biden cu Rusia lui Putin?

Revizuirea politicii americane faţă de Rusia lui Putin

 

La nivelul establishmentului american putem vorbi, în mare măsură, despre o continuitate – în timpul lui Trump s-au luat cele mai dure măsuri de sancţionare a Rusiei, afacerilor ruse, unui număr de personalităţi şi companii implicate în diferitele dosare reprobabile ale Rusiei – dar şi despre schimbări şi nuanţări relevante. De exemplu, deschiderea personală a lui Donald Trump faţă de Putin şi Rusia, ba chiar serviciile de informaţii ruse – mai credibile, potrivit declaraţiilor de la Helsinki ale fostului preşedinte, decât propriile servicii de informaţii americane – va dispărea.

Apoi, deşi avem o administraţie democrată, tradiţional mai deschisă spre angajare şi dialog cu Rusia, noua administraţie Biden vine după cea mai mare schimbare de ton în partid, după atacurile şi ingerinţele în alegerile din 2016 şi 2020, în cazul primelor soldate cu pierderea alegerilor prezidenţiale şi cu expunerea Comitetului Naţional Democrat în plină Convenţie de nominalizare, cu preşedintele care a trebuit să-şi dea demisia după expunerea publică a datelor din serverul Democraţilor, extrase prin hacking de către serviciile de informaţii ruse, APT 28 şi APT 29. Deci o formula de reticenţă, rezervă şi revoltă Democrată împotriva Rusiei lui Putin va fi definitorie azi şi în viitor.

De altfel, primii paşi ai administraţiei Biden merg în această direcţie: Preşedintele a cerut tuturor instituţiilor să facă o evaluare a marilor dosare în care este implicată Rusia – de la atacul Solar Wind la ingerinţa în alegerile din 2016 şi 2020, mergând până la primele plătite talibanilor pentru uciderea militarilor americani în Afganistan, otrăvirea lui Navalnîi, apoi arestarea sa, represiunile la adresa protestelor şi multe altele. Rezultatele evaluărilor vor da măsura nevoii sancţiunilor la adresa Rusiei şi a ţintelor acestor sancţiuni. În plus, vor creiona limitele oricărei colaborări ale Americii cu Rusia lui Putin.

Apoi am înregistrat şi o discuţie telefonică extrem de contondentă Biden-Putin, dacă e să citim relatarea din partea americană, deşi Rusia a ocultat toate temele de contencios evocate. Mai întâi, a fost o convorbire la solicitarea lui Putin, acordată după o serie de discuţii cu aliaţii, respectiv Coreea, Japonia, Franţa, Germania, UE. Apoi a fost una în care preşedintele Biden a evocat toate temele de contencios cu Rusia. Deci o discuţie mai degrabă de poziţionare, chiar dacă s-a vrut una de imagine pentru Putin, în partea rusă, de băgare în seamă la nivel internaţional.

La fel de puţin încurajatoare pentru Moscova a fost şi reacţia SUA la solicitarea rusă de prelungire a Tratatului START 2 revizuit/START 3 sau Noul START, care expira la început de februarie. De fapt a fost vorba despre cu totul şi cu totul altceva, Preşedintele Biden anunţând demult opţiunea sa de prelungire a acordului. Putin a propus o prelungire cu un an şi cu cedări proprii unilaterale în faţa blocajelor din negocierile cu echipa Departamentului de Stat a lui Mike Pompeo – moratoriu pentru rachetele tactice, în condiţiile dispariţiei Tratatului INF, a forţelor nucleare cu rază medie de acţiune din Europa, dar şi a rachetelor hipersonice. Biden a refuzat să calce în spaţiul negocierilor cu Putin şi a prelungit direct pentru 5 ani acordul, refuzându-i Rusiei postura de egal al SUA, dar şi avantajele de imagine ale negocierilor şi eventualele pertractări din cursul acestor negocieri. Ruperea secvenţei de negociere nu e un avantaj pentru Rusia, din contra, e un semnal negativ faţă de ceea ce vine după evaluările profunde şi instalarea deplină a administraţiei Biden.

Administraţia Biden şi Rusia lui Putin: documente de campanie şi audieri pentru validare

 

Două sunt sursele relevante care să ne arate programul administraţiei Biden faţă de Rusia lui Putin: programul său de campanie, declaraţiile sale din dezbaterile publice, sintetizate, de fapt, în programul publicat în aprilie 2020 în Foreign Affairs. A doua sursă este audierea lui Antony Blinken, Secretarul de Stat al lui Biden, în faţa Senatului SUA. Ambele surse arată acelaşi lucru: chiar dacă nuanţele sunt importante şi tonul, ca şi maniera, revin la epoca diplomaţiei şi a politicii rezonabile, substanţa relaţiilor cu Rusia este la cel mai jos nivel din istoria de după Războiul Rece, după desfiinţarea URSS şi apariţia Federaţiei Ruse.

De altfel, în cadrul audierilor în faţa Comisiei pentru Afaceri Externe a Senatului SUA, Antony Blinken a dat măsura definirii relaţiilor cu Rusia şi a tonului abordărilor. Extrem de diplomat şi fără emfază, fără pronunţări stridente sau extrem de ofensive, nominalizatul votat de o majoritate covârşitoare bipartizană ca şef al politicii externe americane a remarcat fără echivoc “creşterea rivalităţii cu Rusia şi China, cu autoritarismul în general”, calificând regimul Putin fără drept de apel. „Ameninţările Rusiei, Iranului, Coreii de Nord le vom combate” în coaliţii cu aliaţii şi partenerii, “pentru a apăra democraţia şi drepturile omului”. Şi prelungirea START era opţiunea sa, împreună cu revizuirea acordurilor de control al armamentelor strategice.

Joe Biden a fost mai direct şi mult mai politic, cu pronunţări extrem de dure, inclusiv la adresa personală a lui Putin, pe care l-a făcut “golan”, “tâlhar”, sau neavenit în sistemul internaţional, în diferitele intervenţii de campanie. În textul scris, publicat în Foreign Affairs, a remarcat nevoia restaurării parteneriatelor istorice ale SUA, adaptate la lumea de astăzi. “Kremlinului îi e cel mai frică de un NATO puternic, de cea mai eficace alianţă politico-militară a istoriei moderne. Pentru a contracara agresiunea rusă, avem nevoie să menţinem capabilităţile militare ale Alianţei şi să extindem capacitatea de a combate ameninţări ne-tradiţionale precum militarizarea corupţiei, a dezinformării şi furtul cibernetic”. “Trebuie să impunem costuri reale Rusiei pentru violarea normelor internaţionale şi să susţinem societatea civilă rusă care s-a opus sistemului autoritarist kleptocratic al lui Putin”. Susţinerile explicite sunt mai mult decât elocvente.

“Voi urmări extinderea Noului tratat START ca ancoră a stabilităţii strategice între SUA şi Rusia şi voi folosi această fundaţie pentru noi aranjamente de control al armamentelor.(…) Voi reduce rolul armelor nucleare în lumea de azi. Cred că singurul scop al arsenalului nuclear trebuie să fie descurajarea – şi dacă e nevoie retalierea împotriva unui atac nuclear.” Aici relevanţa declaraţiilor este indirectă, deoarece scoaterea nuclearului din prim planul politicilor globale nu face altceva decât să scoată Rusia ca relevanţă din eşafodajul global.

Nu în ultimul rând, Joe Biden a dezbătut în program noile tehnologii şi relevanţa lor pe dimensiunea de apărare şi securitate. Şi în acest context, a vorbit despre nevoia ca “aceste motoare de progres sunt limitate de legi şi de etică, aşa cum s-a întâmplat cu tehnologiile în etapele anterioare ale istoriei. (…) Trebuie să evităm ca regulile în era digitală să fie cele scrise de China şi Rusia. E timpul ca Statele Unite să conducă fundamentarea viitorului tehnologic al lumii care să permit societăţilor democratice să atingă prosperitate pe care să o împărtăşească la scară largă.”

Îndiguirea Rusiei lui Putin. Proiectul ambasadorului Michael McFaul, “o strategie pentru contracararea unei puteri revizioniste în creştere”

 

Dar poate cel mai interesant document este cel prezentat de fostul ambasador al SUA la Moscova, în perioada Obama, Michael McFaul. L-am întâlnit la Kiev unde am beneficiat de o întreagă expunere, la o masa largă în cadrul Ambasadei SUA, cu ocazia lansării cărţii sale. Textul cel mai cuprinzător al motivaţiei şi proiectului său a fost publicat în numărul 1-2 din Foreign Affairs din acest an, iar documentul se află pe masa Preşedintelui Biden şi a adjunctului Secretarului de Stat pentru afaceri politice, Victoria Nuland. Documentul este intitulat Cum să îndiguieşti Rusia lui Putin (e probabil între puţinii care folosesc formularea pe care am adoptat-o şi eu, Rusia lui Putin) şi subtitlul este “O strategie pentru contracararea unei puteri revizioniste în creştere”.

Între elementele anunţate din noua politică a lui Joe Biden, după 20 ianuarie, se înscriu: preşedintele SUA nu va mai încerca să fie prieten cu Preşedintele Vladimir Putin, aşa cum a făcut-o Donald Trump; Joe Biden nu va ezita să critice acţiunile beligerante ale lui Putin, mai ales pe cele îndreptate direct împotriva Statelor Unite şi a intereselor sale; Administraţia Biden va incorpora normele liberale şi valorile democratice în politica SUA faţă de Rusia, aşa cum au fost odată; Putin trebuie să se aştepte la mai multă critică împotriva autocraţiei ruse şi mai mult sprijin pentru drepturile omului.

Apoi noua administraţie va dezvolta o Strategie comprehensivă nouă în raport cu Rusia, care va avea la bază îndiguirea şi angajarea ei în zone înguste de interese comune. Pentru aceasta, administraţia Biden trebuie să revizuiască miturile şi percepţia greşită care au afectat analizele despre evoluţiile din Rusia, pentru a stabili foarte clar ce tip de ameninţare vine din partea regimului lui Putin şi cum pot să o combată eficient Statele Unite.(Este ceea ce se întâmplă chiar în această perioadă, în instituţiile americane responsabile, la cererea Preşedintelui Biden).

Michael McFaul apreciază că Rusia reprezintă o ameninţare militară, cibernetică, economică şi ideologică mult mai importantă decât o percep azi americanii. Rămâne cu un arsenal nuclear important, de superputere. Chiar dacă nu mai are capacitate de proiecţie globală a forţei convenţionale, rămâne o ameninţare la adresa Europei şi a NATO prin numărul de tancuri, rachete de croazieră, trupe staţionate la frontiera NATO, prin investiţiile în arme spaţiale, intelligence şi capabilităţi cibernetice. E o economie slabă şi fragilă, mult în spatele SUA şi a Chinei (de dimensiunea Italiei), dar Putin are suficiente resurse la discreţia sa pentru a putea să-şi promoveze agenda de politică externă agresivă.

Dar cea mai periculoasă este puterea şi resursa ideologică, de război informaţional a Rusiei, în care a investit masiv. Motivaţia este ortodoxă, iliberală, anti-democratică, anti-occidentală, pe care o mai etichetează şi drept “conservatoare” tot din motive de propagandă. Putin se doreşte lider al lumii iliberale, naţionaliste şi conservatoare, în opoziţie cu internaţionalismul liberal al Statelor Unite şi cu democraţia liberală şi statul de drept. Acesta este putinismul, care are proprii adepţi la nivel global, dar şi în lumea liberă. În plus, potrivit lui McFaul, este subestimată toleranţa lui Putin la risc, liderul rus având înclinaţia tot mai mult să rişte, în contextul slabei susţineri a sale din partea publicului rus.

Îndiguirea de acasă, rezilienţă şi avertizori contra ingerinţei ruse

 

Despre politica de îndiguire, ambasadorul McFaul susţine că aceasta trebuie să înceapă acasă, în fiecare stat democratic, în fiecare stat aliat şi partener al SUA, pentru că Rusia a găsit căi de penetrare şi a creat grupuri de sprijin, ţinte ale războiului său informaţional, grupuri gata să-l urmeze pe Putin şi să submineze propriile reguli de acasă. Rezilienţa e parte a acestui efort, ca şi combaterea interferenţelor în alegerile democratice din SUA, Europa şi din întreaga lume, cu precădere în spaţiul post-sovietic. Un nou set de norme şi reglementări trebuie să facă acţiunea rusă transparentă şi vizibilă în cazul influenţării opiniei publice americane – prin media, social media, fundaţii, acţiuni filantropice, ONG-uri.

Operaţiunile de influenţare ruse au reuşit deja să fie expuse de unele din regulile îmbrăţişate de către marile companii de social media. Dar expunerea influenţei ruse şi apărarea suveranităţii americane şi a aliaţilor e mult mai complexă şi instrumentarul e insuficient dezvoltat atât în America, în Europa, ca şi în lume. De asemenea, îndiguirea presupune şi acţiuni, şi mutări de trupe, şi amplasarea de elemente de descurajare şi mai ales de apărare a aliaţilor şi a lumii libere.

Michael McFaul insistă pentru atingerea investiţiilor de 2% din PIB pentru statele NATO în apărare, pentru desfăşurarea unor trupe adiţionale în Estonia, Lituania, Letonia şi Polonia – nu, însă, şi în partea sudică a Flancului Estic, la Marea Neagră, în România şi Bulgaria. Insistă, însă, în atingerea obiectivului Alianţei de investire în infrastructură pentru a putea desfăşura rapid 300.000 de militari, 30 de nave de luptă, 30 de escadroane aeriene în 30 de zile în orice stat membru al Alianţei. Însă iniţiativele prezente sunt prea puţin. Mobilitatea militară trebuie îmbunătăţită aşa cum trebuie vindecate diviziunile din interiorul aliaţei sau dintre Alianţă şi unele state membre, în particular cu Ungaria şi Turcia, se menţionează în document. E necesară reafirmarea valorilor democratice şi a standardelor minimale de guvernare a statelor membre, cu riscul de a fi suspendate din Alianţă.

Preşedintele Biden trebuie să reafirme angajamentul de apărare a alianţilor din NATO şi să îmbunătăţească pregătirea de luptă aliată. Trebuie adusă la zi strategia maritimă a NATO, achiziţii de noi sisteme de armament modern sunt necesare la nivelul Alianţei, inclusiv fregate şi tehnologii submarine, submarine nucleare şi cu propulsie clasică şi avioane de patrulare. Trebuie reafirmat caracterul defensiv al Alianţei şi faptul că NATO ameninţă Rusia şi forţele sale militare doar dacă acestea atacă Alianţa.

Proiectul lui McFaul plasează Ucraina în centrul preocupărilor, pentru o evoluţie democratică de succes care să devină model pentru statele vecine şi pentru Rusia însăşi; menţinerea şi chiar întărirea sistemului de sancţiuni la adresa Rusiei, cât timp Rusia ocupă teritoriul ucrainean(şi georgian, de facto); susţinerea statelor cu conflicte îngheţate – între altele Republica Moldova, Armenia şi Uzbekistan; susţinerea liderului opoziţiei belaruse, Sviatlana Tsikhanouskaya. Apoi, pentru că Putin a declarat că liberalismul este depăşit, Preşedintele Biden trebuie să dovedească exact contrarul, la nivel global, prin propriul său model şi propria sa implicare.

Noua variantă a politicii de îndiguire va reclama ca toţi aliaţii şi partenerii să se alinieze pe regulile trasate, cu precădere acolo unde e vorba de deschideri şi concesii faţă de Moscova şi Rusia lui Putin. Angajarea selectivă trebuie să fie coordonată şi să nu afecteze sancţiunile şi îndiguirea, care rămân politicile definitorii ale relaţiei cu Rusia, alături de politica de sancţiuni majore, dure, coerente şi fără echivoc a întregii lumi libere.

În componenta de angajare selectivă vor intra doar acorduri pentru controlul armelor nucleare non-strategice, armelor hipersonice, rachetelor şi purtătoarelor de arme nucleare şi armele spaţiale. Apoi, armele cibernetice trebuie să intre sub o formulă de acord cu control serios, cu costuri şi sancţiuni masive. Atacurile la infrastructură şi baze de date ar trebui să fie excluse de plano pentru orice tip de hacker. Tot la capitolul angajamente ale Rusiei, se vor înscrie o mică parte din temele internaţionale legate de pandemie, schimbări climatice şi neproliferare nucleară, dar va fi sancţionat şi comportamentul abuziv în organizaţiile internaţionale, inclusiv cel care duce la inactivarea acestora sau blocarea în a exercita rolul ce le revine. Un proiect rotund, puternic şi serios, în partea prezentată publicului, care anunţă vremuri grele pentru Rusia lui Putin.