60% din cititori răspund pozitiv. Iar acesta este un semnal care nu poate înşela pe nimeni, nu mai poate fi răstălmăcit sub vorbe meşteşugite destinate să calmeze neliniştile interne şi externe şi, cât şi cum se mai poate, să păstreze oarecum intact prestigul de mare putere al Franţei.

Întrebarea nu este doar dacă violenţele vor continua pentru a patra săptămână consecutiv, căci asta pare să fie deja evident deoarece mâine se anunţă o nouă escaladă extrem de dură, iar oficialii francezi par să fie realmente înspăimântaţi de ceea ce numesc deja un final de săptămână „de o violenţă foarte intensă“. În dimineaţa asta, pe diversele situri ale organizatorilor manifestărilor, apoi reluate masiv pe reţelele sociale, mesaje care cheamă la o demonstraţie pe Champs Elysees, adică exact acolo unde s-au produs cele mai dure excese şi acolo unde poliţia şi unităţile speciale de intervenţie au reacţionat pe măsură. Şi asta se aşteaptă să fie situaţia pe ansamblul teritoriului, în special în metropole şi marile oraşe. Şi lucrurile s-au complicat deja extrem de tare deoarece mişcarea „vestelor galbene“, aflată acum în cea de-a patra săptămână, a produs efectul interne şi extern de „bulgăre de zăpadă“ pe care-l estimau organizatorii din umbră ai unui scenariu menit ca, în perioada Sărbătorilor Crăciunului, să destabilizeze Franţa şi să cuprindă cât se poate de multe ţări din Uniunea Europeană, aşternând astfel temeliile solide ale unei construcţii populate şi susţinute de toate extremele spectrului politic, reunite în populism şi naţionalism şi refuz al construcţiei europene de până acum.

Dar astea nu sunt decât vorbe goale şi teorie generală până când nu ajungem în teren şi vedem efectele absolut intolerabile şi neobişnuite pe care le-a creat deja rostogolirea „bulgărelui de zăpadă“ al violenţelor ce par acum de neoprit sau cer, pentru a fi zăgăzuite, o desfăşurare de mijloace şi mai drastice. Sigur că baza acţiunii forţelor de ordine este să răspundă violenţelor printr-o violenţă profesional organizată şi condusă după regulile acţiunii militare. Dar există mereu riscul ca situaţile să degenereze şi tocmai pe asta se bazează autorii scenariilor de destabilizare, ştiind că astfel, automat, vor fi declanşate reacţii naţionale şi internaţionale a căror forţă se va întoarce, de regulă, împotriva guvernului şi va funcţiona ca un factor intimidant în viitoarele acţiuni ale forţelor de ordine.

Iată un exemplu absolut relevant pentru ce poate să se producă mai departe în Franţa şi poate servi drept lecţie de şcoală pentru orice planifică o diversiune cu înalt potenţial exploziv. În Departamentul Yvelines, în cursul zilei de ieri, au fost arestate 151 de persoane în apropierea liceului Saint Exupery din Mates-la-Jolie sub acuzaţia foarte gravă de „participare la o adunare înarmată“ în cadrul mobilizării naţionale a liceenilor împotriva reformei învăţământului, dar şi în sprijinul acţiunilor „vestelor galbene“. Imaginile astea cu elevi puşi în genunchi şi cu mâinile la ceafă şi păziţi de forţele speciale de intervenţie în echipament de luptă au făcut înconjurul lumii, mai ales că sunt însoţite de reluarea datelor din comunicatul poliţiei unde se spune că cea mai tânără persoană arestată e născută în 2008 şi cea mai în vârstă în 1998.

Deocamdată, guvernul francez nu găseşte alte soluţii convingătoare, iar popularitatea şi credibilitatea preşedintelui Macron scad vertiginos. Situaţie care confirmă raţionamentul celor care au conceput scenariul: indiferent de promisiunile autorităţilor, nemulţumirile sociale existente au putut fi foarte rapid conglomerate într-un protest care trebuia să depăşească rapid tema primară (anularea taxei pe carburanţi) pentru a deveni revoltă care, la rândul ei, să-şi dezvolte potenţialul revoluţionar. În manualele profesioniste care arată cum poate fi organizată mai corect o destabilizare socială se spune că momentul esenţial este dat de intrarea în acţiune, infiltrând, implantând şi apoi dominând acţiunea în teren, a grupurilor bine instruite şi antrenate care preiau comanda evenimentelor, transformând manifestaţiile în scene de maximă violenţă. Ceea ce vedem acum la Paris şi în marile oraşe sunt manifestări violente care sunt, posibil, fie preludiul, fie chiar prima etapă a unei forme noi, evoluate pentru a răspunde contextului francez, a ceea ce era teoretizat de Carlos Marighella în manualul său despre gherila urbană, Manual din care, mai târziu, s-au inspirat altele, foarte vehiculate pe unele site-uri specializate destinate pregătirii practice a viitorilor luptători din gherila urbană, spr exemplu Un vade-mecum de supravieţuire urbană în zonă ocupată al lui Eric Haffaray, mai precis şi mai aplicat decât multe manuale militare clasice.

Singura condiţie majoră pentru ca evenimentele să fie confirmate ca intrate în faza superioară a revoltei, clipa exactă în care se transformă în luptă reală de gherilă urbană, este când apare prima victimă directă (deocamdată nu există aşa ceva, avem doar 3 decese legate de manifestaţiile „vestelor galbene“ dar nu cauzate direct de interacţiunea între manifestanţi/poliţişti).

Să vedem cum va evolua situaţia şi care va fi efectul disuasiv al mobilizării a 85.000 de poliţişti şi jandarmi şi, posibil, al apelului pe care-l adresează Macron în această dimineaţă, încercând o ultimă manevră de detensionare. Dar nu va fi deloc simplu ca viaţa politică franceză să se refacă rapid după acest şoc, chiar presupunând că lucrurile se termină aici şi manifestanţii ar asculta un apel la calm. Iar cine câştigă, aşa cum era previzibil, sunt adepţii soluţiilor radicale, în orice sens ar merge acestea. S-a mai întâmplat în Europa, în momente de gravă criză socială, ca electoratul chiar să-şi dorească în mod sincer ca cineva, o personalitate providenţială, să vină să pună capăt incertitudinii, venind cu un program politic clar, în doar câteva puncte, care să promită lucruri ce par la îndemână, cum ar fi cele despre care vorbesc mereu revoluţionarii tuturor generaţiilor şi despre care Lenin spunea că dau caracterul de masă şi credibilitatea supremă a unei revoluţii.

Intrăm deci în perioada în care se va promite mult, din greu şi fără rezerve, ştiind că acesta este într-adevăr punctul în care se poate schimba cursul evoluţiei politicii franceze în susţinerea proiectului european, întorcând-o inevitabil spre o suluţie naţionalistă şi căutând alianţe noi sau, de ce nu, renăscând unele mai vechi. Pe fond, despre asta este vorba şi aceasta va fi miza tuturor mişcărilor de tip explozie socială care vor agita Europa în perioada următoare. Să vedem cu cât succes. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, să ne aşteptăm ca însăşi ideea europeană să fie pusă în discuţie, fiecare revenind la preocuparea unilaterală de supravieţuire naţională. Cu orice preţ, împotriva tuturor.

Asta a mai fost odată şi, pare-se, nimeni nu a învăţat nimic.