China şi Rusia vizează „Călcâiul lui Ahile” în regiunea Arctică

China şi Rusia vizează „Călcâiul lui Ahile” în regiunea Arctică

ULongyearbyen FOTO SHUTTERSTOCK

Un arhipelag norvegian situat între Norvegia şi Polul Nord este un cap de pod economic şi strategic nu doar pentru Moscova, ci şi pentru Beijing, relatează AFP.

Ştiri pe aceeaşi temă

Insula Spitsbergen, cea mai mare din arhipelagul Svalbard, are un statut aparte în virtutea unui tratat internaţional curios ce permite unui număr de 46 de ţări să-i exploateze resursele – un colţ al Norvegiei, la prima vedere ar putea fi confundată cu o aşezare sovietică uitată pe tărâmul Arcticii. De fapt, este o insulă unde Moscova are libertatea de a face exploatări miniere, construi, fora şi pescui. Este şi motivul pentru care a fost numită „Călcâiul lui Ahile din regiunea Arctică”.
 
370 de mineri ruşi şi ucraineni din Donbass lucrează la Barentsburg, un colţ izolat al Spitsbergen, de unde sovieticii obişnuiau să extragă cărbune.
 
„Spitsbergen a fost acoperit de sudoarea şi sângele ruşilor vreme de secole. Nu spun că nu ar fi teritoriu norvegian, dar face parte din istoria Rusiei”, a spus consulul Moscovei pe insulă Serghei Guşcin, recunoscând că de la invazia rusă în Ucraina un număr de ucraineni au decis să plece.
 
Moscova îşi doreşte de mult timp să aibă mai multă autoritate în arhipelag, după ce, încă din secolul XVI, a vânat şi a pescuit aici. De asemenea, insistă să numească insulele cu denumirea originală „Spitsbergen” şi nu Svalbard, cum au fost denumite după semnarea tratatului prin care Norvegia prelua aceste insule.

Submarine nucleare

Submarinele nucleare din cadrul puternicei Flote Nordice sunt obligate să treacă aproape de Bear Island, cea mai sudică insulă a Svalbard, pentru a ajunge în Atlanticul de Nord.
 
„Interesul principal al Rusiei este să evite o situaţie în care ceilalţi să folosească insula ofensiv”, spune expertul în ştiinţe politice Arild Moe de la Institutul Fridtjof Nansen din Norvegia.
 
Acesta explică că pentru a se asigura de acest lucru ruşii „menţin o prezenţă rezonabilă şi sunt foarte atenţi la ce se întâmpl”..
 
După ce a eşuat în demersul de a obţine autoritate comună la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Rusia încearcă în prezent, fără prea mult succes, să pornească „consultări bilaterale” pentru a elimine orice frâne asupra activităţii sale.
 
Cum nu există drum din Barentsburg către capitala Longyearbyen, pentru a putea admira ce a fost preţ de decenii o piesă de rezistenţă sovietică pe partea vestică a Cortinei de Fier turiştii trebuie să ajungă cu barca sau snowmobilul.

Barentsburg ţine la relicvele sale sovietice „nu datorită faptului că încă aspirăm la comunism, ci pentru că ne valorizăm moştenirea – iar turiştilor le place să facă poze cu ele”, explică ghidul turistic Natalia Maksimişina.
 
Moscova acuză Norvegia că foloseşte pretextul protecţiei mediului pentru a-i constrânge ambiţiile, de pildă zborurile elicopterelor ruseşti sunt strict controlate.
 
„Am început să instalăm rezervaţii naturale în jurul siturilor ruseşti”, a admis fostul diplomat Sverre Jervell, arhitectul politicii norvegiene în Marea Barents, care desparte insulele de Norvegia şi Rusia.
 
„Mai ales după încheierea Războiului Rece şi destrămarea URSS, când Barentsburg se chinuia să se menţină pe lina de plutire”, a adăugat el, explicând că „oficial”  mişcarea nu a fost făcută pentru a restrânge pretenţiile ruseşti”, deşi în realitate asta s-a întâmplat.
 
„Desigur, aveam argumente bune, mediul este foarte fragil”, Norvegia fiind obligată chiar prin tratatul din 1920 să protejeze mediul natural al insulelor.
 
„Doar că noi am protejat în special zonele din jurul siturilor ruseşti”, a spus el.
 
La sfârşitul Războiului Rece, din pricina operaţiunilor de exploatare de la mina de cărbune Pyramiden, pe insule erau mai mulţi ruşi decât norvegieni.
 
Moscova acuză frecvent Oslo de încălcarea unuia dintre cele mai importante articole ale tratatului din 1920, care face efectiv din Svalbard o zonă demilitarizată. Protestează de fiecare dată când o fregată norvegiană acostează sau deputaţi NATO vin în vizită, şi este deosebit de precaută faţă de gigantica staţie satelit Svalsat de lângă Longyearbyen.

Svalbard FOTO Shutterstock
 
Pe un platou din apropiere de „Seiful Global de Seminţe” -- o „Arca lui Noe” unde 1.145.693 de soiuri de seminţe sunt îngheţate în caz de catastrofă -- aproximativ 130 de antene acoperite de cupole gigantice comunică cu spaţiul. Acestea descarcă şi date de la sateliţii militari, suspectează Moscova.
 
În ianuarie, unul dintre cele două cabluri de fibră optică care leagă Svalsat de continent a fost avariat în mod misterios.
 
Dar şi Rusia a fost acuzată că şi-a luat libertăţi în raport cu tratatul, de pildă atunci când vicepremierul de atunci Dmitri Rogozin -- care fusese sancţionat de Europa pentru anexarea Crimeei -- a apărut neanunţat la Svalbard în 2015. Sau când forţele speciale cecene au făcut o escală acolo în anul următor în drumul lor spre un exerciţiu militar aproape de Polul Nord.
 
„Svalbard este sensibil la climatul internaţional general. Este un loc unde Rusia îşi poate exprima cu uşurinţă nemulţumirea punând Norvegia sub presiune”, notează analistul norvegian Moe.
 

„Neutralizarea NATO”

Svalbard este „călcâiul lui Ahile al NATO în Arctica”, crede James Wither, profesor la Centrul European pentru Studii de Securitate George C. Marshall din Germania, întrucât distanţa faţă de Norvegia continentală şi „statutul juridic special oferă o serie de posibile pretexte pentru intervenţia rusă.
 
„Deşi pericolul unei confruntări militare directe rămâne scăzut, Svalbard este deosebit de vulnerabil la pariul rusesc, oferind beneficiul strategic al promovării obiectivelor pe termen lung de a diviza Occidentul şi neutraliza NATO”,  scria fostul ofiţer al armatei britanice în 2018.
 
Norvegia încearcă să minimizeze nemulţumirile Rusiei, spunând că acestea nu sunt nicidecum noi şi insistând că suveranitatea sa asupra insulelor este aceeaşi în calitate de teritoriu norvegian.
 
Lăudat pentru relaţia cu omologul său rus Serghei Lavrov, între 2005 şi 2012, pe când era ministru de externe, premierul norvegian Jonas Gahr Store este un apostol al doctrinei a guvernului de la Oslo  „Nordul Îndepărtat, tensiuni scăzute”.
 
„Nu aş spune că suntem testaţi”, a spus el, „doar că există un interes tot mai mare pentru Arctica din partea ţărilor din preajmă şi nu numai. Ne dorim să vedem comunităţile din Svalbard că se dezvoltă când e vorba de noi activităţi, cercetare, (şi) turism... şi că asta se face într-un mod transparent”.
 
Chiar şi aşa, Norvegia a cheltuit 300 de milioane de coroane (33,5 milioane de euro) în 2016 cumpărând o proprietate imensă lângă Longyearbyen, singura deţinută privat din arhipelag.
 
Rusia s-a grăbit să exploateze temerile legate de sosirea unor noi puteri precum China.
„Dacă părăsim Spitsbergen, atunci cine ar putea veni în locul nostru? spuse consulul rus Guşcin din impresionanta sa reşedinţă de pe un deal cu vedere la Barentsburg. „Ar putea fi China, de exemplu, sau Statele Unite, sau orice stat membru al Tratatului de la Spitsbergen”.

China plantează steagul

La fel ca vecinii săi  Groenlanda, Islanda şi Insulele Feroe, Svalbard pare să fie în vizorul Chinei. Într-adevăr, aceasta se defineşte acum ca un stat de lângă regiunea Arctică” şi doreşte să stabilească un „Drum al Mătăsii Polar”.
 
În condiţiile în care regiunea se încălzeşte de trei ori mai repede decât planeta, scăderea banchizelor deschide oportunităţi economice şi rute maritime, deşi unele sunt mai degrabă teoretice decât reale.
 
Cu noi zone de pescuit şi acces mai uşor la potenţiale resurse, cum ar zăcămintele de petrol şi gaze, toată lumea încearcă să fie prima.
 
În Ny-Alesund, a treia cea mai mare aşezare din Spitsbergen şi o fostă comunitate minieră, în prezent dedicată ştiinţei internaţionale, nu ai cum să ratezi Institutul de Cercetări Polare din China, scrie AFP.
 
Doi lei de marmură -- simboluri ale Chinei imperiale -- păzesc intrarea clădirii deţinute de norvegieni, şi cunoscută ocupanţilor săi sub numele de Staţia Fluviului Galben.
 
Este un exemplu flagrant de „afişare a drapelului”, spune Torbjorn Pedersen, un specialist în domeniul ştiinţelor politice la Universitatea Nord din Bodo din Norvegia.
 
„Unele capitale străine... îşi declară prezenţa acolo drept staţii naţionale şi puncte strategice, ceea ce le dă potenţial dreptul la putere politică şi influenţă asupra insulelor, şi în regiunea arctică mai largă”, a scris el în Polar Journal anul trecut.
 
„O parte din prezenţa cercetării în Svalbard poate părea motivată geopolitic”, a adăugat Pedersen.
„Dacă se consolidează, prezenţa strategică ar putea încuraja unele state... inclusiv marile puteri, cu aspiraţii regionale, devenind o adevărată provocare de securitate pentru naţiunea gazdă, Norvegia”.
 
Oslo nu vede cu ochi buni „diplomaţia ştiinţifică”  - mai potrivită pentru Antarctica decât pentru o naţiune suverană. Din 2019, încearcă să descurajeze ideea staţiilor naţionale de cerceta care ţările ar putea să-şi arboreze steagul în beneficiul partajării facilităţilor de cercetare.
 
Postul franco-german pare a fi primul care a resimţit schimbarea. Din 2014, Parisul şi Berlinul încearcă să concentreze cercetătorii împrăştiaţi în mai multe site-uri într-o clădire nouă, dar nu au ajuns nicăieri.
 
În particular, norvegienii spun că nu vor să creeze un precedent.
 
„Nu putem permite francezilor să facă un lucru şi să-i refuzăm pe chinezi. Principiul Tratatului de la Svalbard este să nu facem discriminare”, a spus Jervell. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările