TVR 1 difuzează în premieră documentarul „Graniţa morţii”, o tulburătoare istorie a frontieriştilor

„Graniţa morţii”

Mărturiile cutremurătoare ale unor oameni umiliţi, bătuţi, torturaţi, într-o epocă marcată de frică dusă la extrem, de minciună şi de alienare. Toate acestea sunt cuprinse în filmul realizat de Cătălin Apostol, difuzat în premieră de TVR 1 joi, 11 februarie, ora 22.10

„N-am apucat să fac câţiva paşi, că au început să tragă. 32 de cartuşe în plin, de la doi metri. A fost un miracol că am scăpat cu viaţă.” 

„Sunt unul dintre cei care am ajutat câteva grupuri de cetăţeni să meargă spre libertate.”

„În anul 1975 am trecut frontiera pentru prima dată...”

„Bineînţeles că ne-a prins la frontieră. A fost chiar şi prima încercare [...] Aşa de tare mi-a tras o palmă cu dreapta lui peste urechea mea stângă, încât n-am mai auzit. A început să îmi ţiuie urechea...”

„Nu am mai ştiut nimic de el... zece zile. Până am fost anunţaţi să mergem la morgă, să-l ridicăm de acolo...”

„Mi-am luat bătaie de la Stamora Moraviţa şi până la Unitatea Militară de grăniceri din Oraviţa...”

Sunt câteva dintre mărturiile cutremurătoare ale unor oameni umiliţi, bătuţi, torturaţi, într-o epocă marcată de frică dusă la extrem, de minciună şi de alienare. În premieră la televiziune, jurnalistul Cătălin Apostol ne prezintă povestea adevărată a acestor oameni, în „Graniţa morţii”, un nou film documentar despre perioada comunistă, produs de Paradox Film, cu sprijinul TVR şi CNC. Documentarul poate fi vizionat în premieră la TVR 1, joi, 11 februarie, de la ora 22.10. Pentru că astfel de documentare ne educă, ne fac să povestim mai departe despre ce au trăit unii dintre noi, ne ajută să nu uităm şi, mai ales, să facem în aşa fel încât să nu se repete.

„Filmul se constituie într-o mărturie zguduitoare despre vremurile când România era o puşcărie mare, în care mulţi dintre cei care visau la libertate plăteau cu viaţa. Este o pagină neagră a istoriei noastre care lipseşte din manualele şcolare. Este istoria frontieriştilor”, spune regizorul şi scenaristul Cătălin Apostol.

„Nu vom şti niciodată câţi oameni au murit încercând să fugă din România înainte de 1989. Câţi au fost împuşcaţi pe fâşie, câţi s-au înecat în Dunăre, câţi au murit în puşcării. Sunt şi astăzi familii, oameni care nu ştiu ce s-a întâmplat cu fiul, fiica, fratele lor", punctează Brânduşa Armanca, jurnalistă care a publicat cartea „Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media”, despre fenomenul trecerii frontierelor româneşti de către cei care nu mai suportau regimul comunist. „Cadavrele celor împuşcaţi pe Dunăre erau împinse de curent spre malul sârbesc. Erau colţuri de cimitir în satele de pe graniţă, unde sârbii îi îngropau pe ai noştri cu cruci fără nume. Autorităţile române refuzau să-i preia.” (Brânduşa Armanca)

Graniţa morţii – un documentar „ca o lecţie deschisă”

Într-un scurt interviu, Cătălin Apostol povesteşte cum a fost realizat documentarul Graniţa morţii, cum totul a început de la o experienţă personală şi de ce filmul ar putea servi drept „o lecţie deschisă” pentru tineri: „Degeaba tot evocăm asemenea subiecte din istoria noastră dacă ele nu ajung şi la ei, dacă ele nu vor fi evocate mai departe şi de ei. Fără a ne strădui să ţinem trează memoria noastră, uitarea şi ignorarea vor putea face oricând posibilă repetarea acestor orori” (Cătălin Apostol).  

1. Cât timp aţi lucrat la documentar? Cum i-aţi găsit pe cei care povestesc umilinţele prin care au trecut? Au vrut să vorbească, să povestească în faţa camerelor?

C.A.: La acest documentar am lucrat cam cam trei ani, pornind de la momentul primelor documentări şi până la finalizarea procesului de post-producţie. Pentru descoperirea acestor personaje şi-a poveştilor lor halucinante am petrecut mai multe zile prin sălile bibliotecilor, studiind fenomenul şi căutând în presa ultimilor ani tot ce s-a scris despre acest subiect. Am găsit în felul acesta multe asemenea poveşti, apărute răzleţ prin ziare, unele dintre ele regăsindu-se în documentarul „Graniţa morţii”. Totodată, am avut şansa să o cunosc pe Marina Constantinoiu, redactor şef al site-ului miscareaderezistenta.ro, un om cu totul dăruit cercetării acestui subiect, o adevărată expertă a fenomenului frontierist, care m-a ajutat să înţeleg mai bine tot acest capitol sumbru al istoriei noastre şi m-a pus în legătură cu câţiva dintre eroii documentarului meu.

   Au fost şi care nu au vrut să vorbească, mai ales dintre cei aflaţi de cealaltă parte a baricadei, a grănicerilor sau a autorităţilor acelor vremuri. Dintre victime însă, majoritatea au acceptat să-şi spună povestea, deşi nu le-a fost deloc uşor, lucru ce se poate vedea şi în film atunci când emoţia lor şi durerea acestor amintiri sunt evidente şi impresionante.

2. Ce v-a inspirat în alegerea subiectului documentarului?

C.A.: Totul a pornit de la o experienţă personală. Mai exact, în 1990, dacă nu ar fost Revoluţia, aş fi devenit şi eu un frontierist. În decembrie '89, cu câteva zile înaintea declanşării Revoluţiei, m-am întâlnit chiar în Timişoara cu un român stabilit în Germania (RFG-ul de atunci), care, în primăvara următoare, ar fi trebuit să mă ajute să trec graniţa în Iugoslavia şi apoi, mai departe, în Germania. Nu s-a mai întâmplat asta, revoluţia a dat peste cap tot planul pe care-l pusesem la cale la acea întâlnire. Totuşi, experienţa asta scurtă şi neterminată m-a obsedat oarecum... încercând poate acum să descopăr, prin poveştile altora, ceea ce mi s-ar fi întâmplat şi mie dacă, în decembrie '89, n-ar fi căzut dictatura lui Ceauşescu.

    În altă ordine de idei, consider că poveştile tulburătoare ale acestor oameni fac parte dintr-un capitol aproape deloc amintit al istoriei noastre recente. Ei sunt acei români curajoşi, dornici de libertate, care au riscat totul, chiar şi viaţa, ca să fugă din infernul care se numea atunci Republica Socialistă România. Nici până astăzi, după mai bine de 30 de ani, statul român nu şi-a asumat responsabilitatea pentru crimele de la graniţă din timpul comunismului. Ba mai mult, nici măcar n-a dat semne că l-ar interesa adevărul, deşi această dramă naţională o depăşeşte ca dimensiuni pe cea a morţilor de la Zidul Berlinului. Mi se pare o imensă nedreptate pe care aceşti oameni o îndură şi astăzi, ei nefiind nici până astăzi reabilitaţi în vreun fel. „Graniţa morţii” e poate strigătul lor de revoltă, nu neapărat pentru ce a fost atunci, ci pentru ceea ce trăiesc astăzi, când sunt trataţi ca infractori de drept comun.     

3. De ce să urmărească publicul, dar mai ales tinerii, un astfel documentar?

C.A.: Pentru generaţia tânără de astăzi, acei copii crescuţi cu smartphones şi jocuri pe calculator, e tot mai greu de înţeles, şi chiar de crezut, că asemenea orori s-au putut întâmpla în realitate. Nivelul lor de empatie nu bate până acolo; băieţii mei, doi gemeni de 18 ani, mi-au spus cândva că, de fiecare dată când eu le povesteam despre atrocităţi din epoca Ceauşescu, ei ascultau atenţi şi îşi imaginau totul ca pe un film alb-negru. Un film şi nimic mai mult. Totuşi, ei sunt mai informaţi, ştiu multe asemenea poveşti, spre deosebire de mulţi alţii care n-au auzit niciodată de Securitate, deţinuţi politici sau crimele comunismului. Din acest motiv, documentarul se desfăşoară ca o lecţie deschisă, adresându-se şi acestor copii, măcar pentru a le trezi interesul. Degeaba tot evocăm asemenea subiecte din istoria noastră dacă ele nu ajung şi la ei, dacă ele nu vor fi evocate mai departe şi de ei. Fără a ne strădui să ţinem trează memoria noastră, uitarea şi ignorarea vor putea face oricând posibilă repetarea acestor orori.