Cum a fost salvată din ghearele lui Ion Rîmaru o tânără pe care odiosul criminal în serie voia s-o violeze şi s-o ucidă

Cum a fost salvată din ghearele lui Ion Rîmaru o tânără pe care odiosul criminal în serie voia s-o violeze şi s-o ucidă

Criminalul în serie Ion Rîmaru

Fostul sportiv şi cascador Paul Misai a salvat-o de la moarte pe tânăra Stana Sărăcin, angajată la Întreprinderea de Transport Bucureşti, în noaptea zilei de 1 mai 1971, după ce i-a aplicat o corecţie şi l-a fugărit pe asasinul în serie, care a fost prins de autorităţi la scurtă vreme după acest incident şi executat prin împuşcare până la finalul anului respectiv.

Ştiri pe aceeaşi temă

27 mai 1971. Poliţiştii bucureşteni răsuflau uşuraţi după ce temutul criminal în serie Ion Rîmaru, poate cel mai sângeros asasin din România secolului trecut, fusese arestat. Rîmaru a terorizat nopţile Capitalei aproape un an de zile, între 1970 şi 1971. Patru femei au fost omorâte cu sadism de către Rîmaru, iar alte zece au fost violate, tâlhărite şi agresate.

Una dintre victimele lui Ion Rîmaru se numea Stana Sărăcin şi era însărcinată în cinci luni în momentul în care a fost atacată, în noaptea zilei de 1 mai 1971. Avea 28 de ani şi lucra la Întreprinderea de Transport Bucureşti, la Depoul Bucureştii Noi. Era trecut de miezul nopţii când Stana Sărăcin se îndrepta spre casă, respectiv unul dintre blocurile de pe actualul bulevard Ion Mihalache, care la vremea respectivă se numea 1 Mai.

La un moment dat, a fost acostată de Ion Rîmaru, care a întrebat-o cât e ceasul. Fără să aştepte răspunsul, criminalul a ajuns în dreptul ei şi i-a pus mâna pe abdomen. Speriată, Stana l-a înjurat şi l-a plesnit peste faţă pe agresor, care a replicat însă dur. „Mi-a dat un singur pumn, în faţă, aproape că m-a îngropat în iarbă. Am ţipat şi asta a fost scăparea mea. M-a salvat un tânăr, Dumnezeu să-i dea sănătate“, a povestit ulterior Stana Sărăcin, fără să ofere însă mai multe detalii despre salvator.

„N-am mai stat la discuţii şi l-am luat direct «la măciuci»“

„Weekend Adevărul“ vă prezintă astăzi povestea acestuia, care este nimeni altul decât fostul sportiv şi cascador Paul Misai, pe care iubitorii filmului autohton şi-l mai amintesc, cu siguranţă, din producţii cinematografice precum „Baltagul“ sau „Mihai Viteazul“. Născut la 5 aprilie 1951, Misai avea la vremea respectivă 20 de ani şi era legitimat la secţia de canotaj a clubului Steaua Bucureşti, fiind, în acelaşi timp, militar în termen. „Să ştiţi că m-am gândit mult dacă să vă povestesc sau nu această întâmplare, pe care nu prea am spus-o nici măcar prietenilor apropiaţi. Primisem un bilet de voie cu ocazia zilei de 1 mai şi am stat şi eu în oraş până mai târziu. Am fost în Parcul Herăstrău, după care m-am întors acasă. Locuiam, la vremea respectivă, într-un bloc de pe bulevardul 1 Mai, la parter. La noi acasă, geamul de la baie stătea mereu deschis. Mă spălam când am auzit un ţipăt puternic. M-am şters repede şi nici n-am mai ieşit pe uşă, am sărit direct pe geamul de la bucătărie în grădina blocului, după ce văzusem într-adevăr o umbră deasupra altei umbre. M-am apropiat încet şi l-am luat de umăr, moment în care i-am văzut toporişca. N-am mai stat la discuţii şi l-am luat direct «la măciuci». Bineînţeles că victima a fugit imediat. O cunoşteam, locuia la un bloc de lângă noi. Fratele ei juca foarte bine fotbal şi ne ştiam bine de prin cartier. Revenind la Rîmaru, vreau să vă spun că m-a impresionat realmente rezistenţa lui. După ce i-am tras un pumn şi un picior, s-a lovit destul de tare de peretele blocului. Altul ar fi rămas lat, dar el s-a ridicat imediat şi a luat-o la fugă. Eu, pe lângă faptul că am 1,90 metri înălţime, iar el avea în jur de 1,70 metri, aveam şi o condiţie fizică de invidiat. Gândiţi-vă că eram deja cascador la Buftea, plus că făceam şi antrenamentele specifice canotajului, la rigorile impuse de clubul Steaua. Revenind, l-am mai fugărit o perioadă, pe străduţa pe care o luase, dar s-a «topit» în întuneric şi l-am lăsat în pace. Victima, Stana Sărăcin, a venit la uşa noastră şi i-a mulţumit mamei, după care n-am dat mare importanţă acestui incident. Pe acolo, prin zonă, la Piaţa Chibrit, era «ciumecăreală», se mai bătea lumea, mai existau şi violuri, iar noi eram oarecum obişnuiţi cu genul ăsta de situaţii“, a povestit Paul Misai.

„Nu mi-a spus nimeni vreodată că e bine totuşi că am acţionat, că am dat dovadă de spirit civic“

Drept urmare, sportivul nostru a tăcut din gură şi şi-a văzut în continuare de viaţă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai că, peste câteva luni, avea să fie chemat pe nepusă masă la raport, chiar în biroul comandantului militar al clubului Steaua Bucureşti, colonelul Maximilian Pandele.

„M-am speriat rău, nu înţelegeam ce făcusem. Eu şi uitasem de incidentul respectiv. Am eu această calitate de a trece uşor peste evenimentele neplăcute. Rămân în fundul sertarului, cum se spune, dar în fund de tot. Acum, ca să fac o paranteză, nu vă ascund faptul că noi, ca sportivi, aveam parte de un tratament puţin diferit faţă de soldaţii obişnuiţi, treaba noastră era să obţinem rezultate în competiţii, nu să facem instrucţie. După litera regulamentului, în momentul în care veneai din permisie trebuia să raportezi tot ce ai făcut, ce ţi s-a întâmplat. Era unul la intrare cu un caiet şi trebuia să scrii tot. Bineînţeles că eu nu scrisesem nimic, nu eram obişnuit s-o fac. După cum spuneam, eu şi uitasem de incident. Comandantul Pandele m-a întrebat direct ce am făcut în noaptea zilei de 1 mai, cu cine m-am intersectat. I-am povestit tot ce se întâmplase. Atunci am aflat că mă intersectasem cu cel mai mare criminal din istoria României, care fusese arestat şi că Stana Sărăcin îl identificase deja drept agresor. M-au pus şi pe mine martor la proces. Eu eram şi puţin contrariat, pentru că, pe lângă reproşuri, că de ce nu raportasem, nu mi-a spus vreodată că e bine totuşi că am acţionat, că am dat dovadă de spirit civic şi am salvat-o până la urmă pe sărmana femeie. Zice Pandele: «Vezi că la ora cutare să fii pregătit, vine maşina şi te ia». Am fost la tribunal, unde am aflat şi că Rîmaru avea un soi de caiet, de bloc-notes, în care mai nota câte ceva. Se pare că ar fi scris şi de mine, adică m-a descris acolo. La proces, m-a recunoscut. Vreau să vă spun că avea o privire...îngheţa omul! Judecătoarea m-a întrebat ce s-a întâmplat în seara respectivă. Am povestit, s-a consemnat, după care m-am întors la soldaţii mei şi asta a fost. Adevărul e că după povestea asta toată lumea a început să mă respecte mai mult în unitate, se ştia că eram băiatul care l-a bătut pe Rîmaru, dar nimeni nu a venit ca să-mi spună: «Bravo, ai făcut un lucru bun!». Ca să te încurajeze să te bagi şi data viitoare, La urma urmei, puteam să-mi iau şi eu un topor în cap de nu mai stăteam astăzi de vorbă“, a mărturisit Paul Misai. 

Locuieşte de patru decenii în Franţa

Deşi avea o carieră promiţătoare în cinematografie, Paul Misai a plecat în 1979, pe cont propriu, în Franţa. Acolo unde şi-a câştigat pâinea din sport. A performat, timp de patru decenii, ca sportiv, antrenor şi preşedinte de club în canotaj şi box, cele două sporturi care-l pasionaseră încă din copilărie. „În România n-am reuşit mari rezultate cu sportul, pentru că era practic imposibil să faci în acelaşi timp şi filme. Făcusem şi şcoala de antrenori, în perioada în care nea Sergiu Nicolaescu a filmat «comisarii», pelicule din distribuţia cărora am lipsit. Ei, vreau să vă spun că în Franţa a fost invers. M-am axat doar pe sport, deşi aş fi avut ocazia să fac şi filme. La un singur proiect cinematografic am lucrat, «Commissaire Valence» cu Bernard Tapie, dar asta mult mai recent. Am avut însă satisfacţii la care poate nici nu mai speram, mai ales în canotaj. Am antrenat timp de 37 de ani consecutivi, iar ca sportiv am câştigat o medalie de bronz la campionatele mondiale destinate veteranilor, în Cehoslovacia, având onoarea de a purta cocoşul galic pe piept“, a povestit Paul Misai.

„Palmaresul“ lui Ion Rîmaru

8/9 aprilie 1970:  Elena Oprea (omor cu premeditare)
1/2 iunie 1970:  Florica Marcu (viol)
19/20 iunie 1970:  Magazinul O.C.L. Confecţia, unitatea 22 (furt în dauna avutului obştesc)
24 iulie 1970:   Margareta Hanganu (tâlhărie)
22/23 noiembrie 1970:  Olga Baraitaru (tentativă de omor deosebit de grav, viol şi furt calificat)
15/16 februarie 1971:  Gheorghiţa Sfetcu (tentativă de omor deosebit de grav şi furt calificat)
17/18 februarie 1971:  Elisabeta Florea (tentativă de omor deosebit de grav)
4/5 martie 1971: Fănica Ilie (omor cu premeditare deosebit de grav, viol şi furt calificat)
8/9 aprilie 1971:  Gheorghiţa Popa (omor deosebit de grav, viol şi furt calificat)
1/2 mai 1971:   Stana Sărăcin (tentativă de viol)
4/5 mai 1971:   Mihaela Ursu (omor deosebit de grav, viol)
4/5 mai 1971:   Maria Iordache (tentativă de omor deosebit de grav)
6/7 mai 1971:   Margareta Enache (tentativă de omor deosebit de grav)
6/7 mai 1971:   Elena Buluci (tentativă de omor deosebit de grav)
7/8 mai 1971:   Iuliana Frunzinschi (tentativă de omor, tâlhărie în paguba avutului obştesc şi tâlhărie în dauna avutului personal)

Operaţiunea „Vulturul“: Rîmaru a fost dat de gol de o adeverinţă medicală

Născut la Corabia, într-o familie dezorganizată, Ion Rîmaru a avut primele probleme cu legea în 1965, când a lovit cu bestialitate un paznic care l-a surprins furând pepeni din gospodărie. A fost condamnat atunci la cinci luni de închisoare pentru tâlhărie. În liceu, pe care l-a absolvit cu media 5,35, a provocat un alt scandal public în oraşul natal după ce a fost surprins în timp ce întreţinea relaţii sexuale cu fata unui profesor. A intrat la facultate în anul 1966, la medicină veterinară, profitând de faptul că erau mai puţini pretendenţi decât locuri. Media de admitere: 5,33. A rămas apoi repetent în anul II şi în anul III, pe care în momentul arestării îl repeta cu perspectiva exmatriculării pentru absenţe nenumărate şi rezultate catastrofale la învăţătură. În timpul facultăţii a locuit la Căminul nr. 6 din Bulevardul Mărăşti, acolo unde a şi fost prins. Profesorii îl caracterizau ca fiind un timid agramat, cu un vocabular sărac, iar colegii îl evitau, mai ales că îşi ţinea uşa camerei de cămin încuiată cu două lacăte.

Operaţiunea de capturare a criminalului în serie, condusă de locotenent-colonelul Ion Sîntea, a purtat numele de „Vulturul“, după numele străzii în care anchetatorii au descoperit cadavrul Gheorghiţei Popa, ucisă în noaptea zilei de 8 aprilie 1971. Modul de operare era similar cu cel utilizat la uciderea Fănicăi Ilie, în noaptea zilei de 5 martie 1971. În dimineaţa zilei de 5 mai 1971, organele de miliţie au fost sesizate că s-a comis un nou asasinat în împrejurări similare celor două săvârşite anterior, victimă fiind Mihaela Ursu. De această dată, cercetarea la faţa locului a făcut posibilă identificarea, conservarea şi exploatarea unor probe ca: fire de păr găsite în mâna victimei, cruste şi cheaguri de sânge pe îmbrăcămintea victimei şi o adeverinţă eliberată de Spitalul pentru studenţi, găsită sub cadavru, formular puternic îmbibat cu apă şi sânge, care a dus la ştergerea scrisului.

Procuratura Municipiului Bucureşti de la acea dată a dispus efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice, pentru relevarea scrisului de pe imprimatul de adeverinţă. S-a dovedit că documentul fusese eliberat în martie 1971 de către dr. Octavian Ieniştea, de la cabinetul de neurologie al Spitalului pentru studenţi. La data încheierii operaţiunii au fost depistaţi 83 de studenţi de la diferite facultăţi cărora li se eliberaseră adeverinţe de scutire medicală în luna martie 1971 la cabinetul de neurologie al Spitalului pentru studenţi. Pe această listă, deşi nu se cunoştea încă cine este autorul asasinatelor, Ion Rîmaru figura la poziţia 21. După mai multe investigaţii suplimentare, s-a aflat că Rîmaru suferea de psihopatie instabilă, avea antecedente penale, lipsea deseori noaptea de la cămin şi purta cuţit asupra lui. „E omul nostru“, a exclamat atunci Sîntea, care a luat hotărârea ca suspectul să fie invitat la miliţie. Rîmaru a fost arestat, iar la 3 septembrie 1971 a fost condamnat la moarte pentru comiterea a trei infracţiuni de omor deosebit de grav, o infracţiune de omor calificat, şase infracţiuni de tentativă de omor deosebit de grav, patru infracţiuni de viol, o infracţiune de tentativă de viol, trei infracţiuni de tâlhărie şi cinci infracţiuni de furt calificat. Sentinţa a fost executată la 23 octombrie 1971, la Jilava. Ministerul Afacerilor Interne a comandat şi un film care să reconstituie crimele lui Ion Rîmaru, regizor desemnat fiind Dinu Cocea, autorul ciclului de filme „Haiducii“.

Despre provenienţa ereditară a urii şi a instinctelor de asasin iarăşi s-au scris tomuri întregi, criminaliştii fiind la unison de acord cu ideea că Ion îşi moştenise înclinaţia spre crimă de la tatăl său, Florea Rîmaru. Acesta din urmă a fost la rândul său dovedit ca fiind autorul a cel puţin patru crime – toate petrecute în 1944 – după aproape 30 de ani când nu se mai afla în viaţă. Identificarea ca asasin în serie a lui Florea s-a făcut după moartea acestuia, survenită în 1972, în baza unei amprente descoperite în 1944 la locul uneia dintre crimele sale, cel responsabil cu prelevarea urmei papilare şi urmărirea constantă a acesteia pe parcursul a 28 de ani fiind criminalistul Constantin Ţurai.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările