Fără să fiu în România, ştiu sigur că televiziunile s-au preocupat de altele, Dan Şova sau Livia Stanciu, subiecte serioase, dar tratate partizan şi războinic, fără nuanţe şi cu unica grijă de a lovi în adversar. De asta oamenii nu sunt atraşi de ele cum ar merita şi aşa cum pădurile au fost agenda reală a populaţiei, fapt reflectat în sute de mii de cititori pe România Curată, dar nu în presa mare, cu vreo două excepţii, la fel educaţia aduce celor care se preocupă de ea un forum semnificativ şi ca număr, şi ca şi calitate a intervenţiilor – elevi, studenţi, profesori, membri ai comisiilor şi protestatari de tot felul s-au adunat în această dezbatere. Pe scurt, ca să priceapă şi oamenii politici, pe educaţie se pot câştiga sau pierde alegeri, oamenilor chiar le pasă de subiect.

Nu am nicio pretenţie să dictez nişte reţete de rezolvat în ceasul al doisprezecelea educaţia românească, dar o să contribui azi cu două lucruri fundamentale - nişte principii în afara cărora nici un fel de reforme nu pot avea succes, şi un grup de referinţă pentru integritatea şi calitatea deopotrivă a educaţiei. Legi şi proiecte de reformă avem destule: dar aceste două lucruri lipsesc.

În primul rând, şi de asta am început cu sutele de comentarii la articolele lui Andrei Pleşu şi al meu, unele substanţiale, de la oameni cu experienţe care merită cunoscute, educaţia nu se poate reforma fără un proces organizat de consultare masivă. Nu vă grăbiţi să spuneţi că e o banalitate, că şi dna Andronescu se consulta cu aliaţii când făcea praf legile lui Funeriu. Ce ne trebuie e o consultare dirijată pentru reformă, una planificată pe categorii de experienţe şi raportată de profesionişti, ca şi o discuţie asupra posibilităţilor de schimbare directă cu cei interesaţi. În Franţa, o reformă a sistemului sanitar s-a făcut, de exemplu, consultând un panel de peste zece mii de oameni selecţionaţi în toată ţara. Intensitatea participării pe forumuri ne arată că lumea ar participa- dacă părinţii nu o fac în consiliile de administraţie sau vocea profesorilor o auzi doar prin sindicat este pentru cu dezbaterea care li se oferă la ora asta este formală, nesinceră, sunt întrebaţi nu ca să fie auziţi. Eu vă garantez că am putea organiza o consultare reală, dar nu una organizată de profitorii stării de suferinţă actuale a învăţâmântului. Ca să folosesc o metaforă blândă, nişte părinţi abuzivi nu pot organiza o dezbatere liberă în care copiii să spună ce nu le place – mai bine să facă asta serviciul social sau cineva mai neutru. Fără însă o asemenea participare masivă, învăţământul nu va putea fi redresat, şi ea nu trebuie să fie organizată doar o dată, ci transformată în componentă a sistemului. La ora aceasta, academicianul Solomon Marcus, o persoană privată, îmi arăta că elevi din toată ţara îi scriu personal, pentru că sistemul de educaţie nu oferă elevilor niciun fel de voce.

În al doilea rând, deşi şi asta vă va suna elementar, cine sunt actorii reformelor e mai important decât care e conţinutul lor. Cine are interesul să se îmbunătăţească calitatea educaţiei? Angajatorii, care se plâng că tinerii nu mai ştiu nici româneşte, darămite matematică. Tinerii repatriaţi de la studii, care nu au unde se angaja. Profesorii dedicaţi, care se luptă cu reguli stupide. Directorii buni, care sunt împiedicaţi să organizeze învăţământul. Elevii şi studenţii pe care îi aşteaptă ani de confuzie profesională, complexe de inferioritate inutile (toată lumea are o vocaţie – predau de douăzeci şi cinci de ani şi încă nu am întâlnit pe cineva să nu aibă nicio înclinaţie) şi o viaţă frustrantă, ca şi elevii excelenţi, pe care şcoala îi trage de picioare în jos, le omoară originalitatea şi iniţiativa. Există şi grupuri care se simt bine cu starea de fapt actuală: cei care au monopolul la manuale şi subiecte, cei care au poziţii mult peste ce le-ar permite nişte criterii aplicate corect etc. Reformele trebuie să coalizeze şi să mobilizeze primele grupuri şi să le neutralizeze pe celelalte. Ne trebuie o coaliţie largă de oameni pentru care schimbarea aduce un profit.

Mai clar şi mai specific, şi ajung la principul trei, sunt şcoli cu bune rezultate PISA, poate unele chiar în rural (cum reuşesc? E bine să ştim), sunt profesori care califică n copii la olimpiade sau îi trimit la şcoală în Vest (ce fac altfel decît ceilalţi)? De acolo trebuie să vină inspiraţia noastră, de la cei care fac o treabă bună la noi, nu de la Finlanda (deja schimbă ce ne apucam noi să copiem. În plus, au spus întotdeauna, am citit eu însumi în Times Higher Education Supplement, să nu se ia lumea după ei, că nu există condiţiile la alţii pe care le-a avut reforma lor iniţială!). Cum ajungem la realizarea obiectivelor noastre, adică o şcoală care să scoată potenţialul maxim din fiecare elev, pornind de la ideea că existe talente şi nevoi sociale diferite, nu uniforme, şi condiţii în viaţă diferite, pe care un stat veritabil liberal trebuie să le corecteze pentru a  realiza egalitatea de oportunitate şi a nu irosi talentul (apare în cele mai neaşteptate locuri) şi care sunt mijloacele pentru asta trebuie să vedem cu cei care deja sunt în tranşee şi fac cu devotament efortul acesta pentru cele câteva sute sau mii de tineri pe care îi întânesc în cariera lor. Ei au deja răspunsuri- nişte profesionişti ai politicii publice îl pot doar extrage şi articula de la practicieni.

Patru, reluând ce a spus Andrei Pleşu, reforma trebuie să fie holistică, să cuprindă şi învăţâmîntul preuniversitar, şi cel universitar. Sistemul de învăţare trebuie să fie mult mai pluralistic (e anacronic să trimiţi profesorilor indicaţii în detaliu cum să aplice un singur set de manuale sau subiecte, când şcoli private alternative aplică cu totul alte metode şi au mare succes), iar sistemele de testare trebuie să devină contemporane, prin teste grilă de cunoştinţe generale pe care elevii să ştie că le pot da când sunt pregătiţi şi care să permită definirea unui profil individual al lor, de unde să plece spre formele de educare de după clasa a zecea. Un învăţământ care se poate autoevalua prin rezultate de tip PISA, nu stupidităţi pretenţioase şi pretins specializate ca astea de la bacul de română, e unul care se poate autoregla mai uşor, profesorii şi părinţii pot face planuri cum să evolueze de la scorul A la scorul B, e un sistem care te ajută să evoluezi, nu te condamnă în ultimul moment când nu se mai poate face nimic, cum e cu bacul actual. Ziariştii, care sunt adesea împărţiţi în tabere politice, critică deseori schimbări insignifiante la bac, ratând ideea că întregul sistem e o eroare.

Cinci, şi reiau o idee a profesorului Radu Gologan, antrenorul echipei naţionale de olimpici la matematică, reforma trebuie să fie una a fondului, nu a formelor, cum a fost în mare măsură Bologna la români. Avem aşa o predilecţie pentru forme, că fără să ne ceară nimeni am făcut o academie de film unde poate preda nu cine a câştigat premii la Cannes (aceia predau în străinătate), ci doar cine are doctoratul în film. Aşa încurajăm pseudodoctorate, şi pe urmă ne mirăm cu sunt cu miile. Bologna, pentru cine nu ştie, avea un caracter opţional, ţările deştepte au adaptat la nevoile lor reformele şi au luat mai ales ce e bun, ţările stupide au creat programe fără conţinut şi fără resurse, au redus pregătirea din primul ciclu universitar şi au scăzut, cu alte cuvinte, calitatea educaţiei superioare prin încercarea de a o creşte. În acelaşi sens, legile trebuie văzute ca instrumente de a realiza nişte obiective, nu invers, un oficial din MEN îmi spunea cu mândrie cum au creat ei consilii de administraţie în şcoli contra opoziţiei profesorilor (prin Legea Funeriu) în aceeaşi frază în care recunoştea că acestea nu funcţionează (autoritatea locală nu are oameni pregătiţi sau interesaţi etc). 

Să faci reforme de dragul reformelor într-un sistem deja bulversat de prea multe schimbări e criminal, de aceea orice schimbare legală trebuie să urmeze unei mari consultări şi să nu mai fie atinsă după aceea zece ani.

Iar legea trebuie strict văzută ca instrument de reglementare, nu organizare, intervenim ca să prevenim lucruri rele sau să fixăm standarde; nu fixăm un singur fel de organizare în detaliu, trebuie să existe mult mai mare libertate şi autonomie prin care unităţile de învăţâmînt să ajungă la standarde. Standardele însă trebuie musai să le cuantificăm mai bine, că organismele de acreditare par să nu fi reuşit (cu oameni numiţi politic şi cărora le dai un monopol, reţetă de ineficienţă şi corupţie). De asta PISA sau orice sistem automat de evaluare e singura soluţie. Şi lumea evolueză într-acolo astfel încât nu trebuie să inventăm roata, putem folosi cu cost zero sisteme deja existente. Oricine are o adresă gmail îşi poate face sieşi un index de citare pe Google Scholar (sau profesorilor săi), îl puteţi vedea pe al meu aici. Destul ca MEN să ceară ca toate să fie publice (un click) şi rezultă un clasament destul de bun al cercetătorilor din România. Data trecută când am făcut o evaluare a integrităţii în universităţi Ad-astra socotise numărul de lucrări ISI pe fiecare şi cele două scoruri independente se corelau cum te-ai fi aşteptat (universităţile mai corecte erau şi mai performante în cercetare). După n reforme, când mă pregătesc iarăşi să fac o evaluare, nu mai am cu ce corela scorul de integritate, că atâtea organisme create nu au reuşit să strângă din universităţi niciun fel de indici de performanţă, ISI, Google Scholar sau orice altceva, şcolilele doctorale care trebuiau evaluate au rămas în aer etc, şi asta deşi s-au creat ”instituţii”. Până atunci, priviţi cu îndoială pe cine semnează economist, sau politolog, sau sociolog, dacă nu îi găsiţi indexul sau măcar o lucrare cu peste zece citări e fie student, fie impostor.

Ca întotdeauna, sistemul hiperreglementat favorizează corupţia.

E o formă de corupţie că cine nu intră pe merit la universitatea de stat îşi poate plăti locul şi universităţile cresc numărul de locuri în funcţie de nevoile lor financiare – dar nu şi resursele pentru studenţi. E o formă de corupţie ca oamenii din vârful disciplinelor, care dau acreditări şi formează jurii, să poate candida şi ei la diferite fonduri pentru educaţie. Cele finanţate de UE care se găsesc în Tender Electronic Daily au fost încredinţate necompetitiv pe faţă în proporţie de cinzeci la sută (s-a prezentat un singur ofertant şi, surpriză, a câştigat licitaţia). Să nu existe competiţie? Aiurea – corupţie şi iarăşi corupţie şi pariez că autorii strategiei anticorupţie în educaţie nici nu au băgat de seamă cifra asta unde sunt zeci de milioane de euro şi se luptă cu cadourile primite de învăţători. Forma fără fond e o garanţie că nimic nu evolueză. Acum opt ani, când am făcut prima coaliţie pentru universităţi curate, comisia de etică a Universităţii de Vest îl condamnase pe unul care demascase un caz de corupţie pe motiv că stricase imaginea universităţii. Azi, comisia de etică de la ATF Bucureşti ajută să fie dat afară unul tot pe motiv că a stricat imaginea universităţii.

În opt ani ne-am umplut de comisii de etică şi de coduri, dar tot cu imaginea ne luptăm, ba chiar şi cu etica- numai cu corupţia nu. E vreun cadru de conducere universitară din România sancţionat de vreo comisie de etică, ca să ne dăm seama de independenţa lor? Nici vorbă. Zero barat.

Ca să am un juriu pentru evaluarea noastră de integritate, am rugat pe câţiva oameni de vârf în specialitatea lor să formeze un juriu de etică al Coaliţiei pentru Universităţi Curate – ei sunt academician Lucian-Liviu Albu,  director al Institulului Naţional de Prognoză al Academiei Române, Dr. Liviu Giosan, membru fondator şi fost preşedinte al Ad-astra, Prof. Dr. Radu Gologan, Prof. Dr. Mircea Miclea, Prof. Dr. Andrei Pleşu, Prof. Dr. Ioan Bruckner, regizor Prof. Stere Gulea şi conf. Dr. Răzvan Bobulescu – Facultatea de Fizică, Universitatea din Bucureşti, Preşedinte de Onoare al Federaţiei Naţional Sindicale „Alma Mater”. Prezentarea lor şi a întregii coaliţii şi metodologii o puteţi vedea aici. Ca să nu fie vorba că nu e cerere pentru reformă, sau oamenii integri sunt divizaţi şi dezinteresaţi. Nici, nici. Societate civilă este.

Dar noi proiecte de legi ale educaţiei nu sunt ce ne trebuie. De ce avem nevoie este o înţelegere politică asupra ţintelor- vrem mai multe citări internaţionale, scopul oricărei cercetări? Atunci o agenţie independentă de distribuit banii cercetării e musai, ori de doi ani PSD tot vrea să o omoare pe asta pe care o avem. Sau poate nu vrem mai multe citări internaţionale, vorba lui Sava Lukici, personajul meu favorit din Bulgakov, cenzorul – dacă autorul nu vrea revoluţie internaţională nu i-o putem băga pe gât. Vrem integritate în învăţământ, atunci poate desfiinţăm monopolurile înainte de alte strategii anticorupţie? Vrem un sistem de referate de specialitate oarbe sau orice scriitor de gazetă săptămânală sau ONG-ist îşi autopublică pesudocugetările de ”cercetare” şi noroc cu corectorii că îi scot cratima în plus de la persoana a doua plural? Vrem un sistem de educaţie corupt şi la fundul clasamentelor? E OK, l-am realizat deja, nu mai e nevoie de legi noi, că şi astea vechi, reformiste şi nereformiste, şi-au făcut impecabil datoria în direcţia asta.

PSD nu e un prieten al reformei educaţiei. Dar măcar a reuşit crearea unei alianţe reprezentative- a celor care nu vor ca sistemul să se schimbe. Prin comparaţie, liberalii se mulţumesc cu cine a căzut de la PSD, dar gândeşte la fel, un consilier al lui Klaus Johannis postează pe Facebook că reforma are ca partener indispensabil Consiliul Rectorilor- cel care era cu Ponta de alegeri, călcând principiul neutralităţii universitare, şi nici din oportunism nu se prinde vreunul că sunt sute de mii de voturi de luat de aici ca să sară în apărarea copiiilor distruşi de subiectele cretine de la bac sau evaluarea naţională (versuri de Cărtărescu despre extratestra autostopistă Viorica, tocmai bune pentru 14 ani). Unul din marile motive pentru care PSD merită dat jos, ce fac în educaţie, e astfel îngheţat de incapacitatea principalei forţe de alternativă politică, care ar putea să profite de situaţie şi chiar să împingă lucrurile înainte- dar a petrecut timpul scriind un progrămel neconvingător pe hârtie lucioasă. În fond nu ţinem alegeri ca să aducem în locul lui Dragnea pe Atanasiu- curată pierdere de vreme- ci a înlocui politica eronată a dnei Andronescu în materie de educaţie. Dacă avem o alternativă pe bune, nu una care stă şi aşteaptă, că alternanţa e inevitabilă, fie că meriţi sau nu să vii la putere.

Puteti comenta acest text pe Romaniacurata.ro