Sinuciderea unui alt elev. Manifestul unui psiholog

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ecaterina Andronescu FOTO Eduard Enea
Ecaterina Andronescu FOTO Eduard Enea

Vineri dimineaţa, fix la ora 6.45, telefonul îmi sună şi citesc mesajul: „Domn psiholog, cu mult regret vă anunţ că fostul meu coleg, C., s-a spânzurat!“

Ţi se opreşte respiraţia. Am mai citit o dată şi încă o dată. I-am răspuns. Am încercat să cer detalii şi să trimit încurajări şi solidaritate. Apoi pe parcursul zilelor de weekend m-am frământat cu gândul la sufletul acestui tânăr în timp ce tot primeam alte mesaje de la foştii lui colegi.  

Cristi era un tânăr în clasa a 12-a. L-am cunoscut când nici nu avea 14 ani. Era un elev cuminte, bun şi silitor, totdeauna cu note peste 9.50, inclusiv la examenele naţionale. Dar nu îl mai întâlnisem de câţiva ani. Colegii lui mi-au confirmat că acum era printre cei mai buni din clasă, dacă nu chiar cel mai bun, că dorea să studieze medicina. Peste câteva luni ar fi trebuit să-şi susţină Bacalaureatul şi poate admiterea la Medicină, iar din toamnă cu siguranţă ar fi fost un student de excelenţă. Un alt motiv de mândrie.

Dar nu s-a întâmplat aşa. Cristi este un alt elev care se adaugă pe lista elevilor din memoria mea, tineri pe care i-am întâlnit cândva în viaţă şi care s-au sinucis. Ca psiholog, ai parte de astfel de tragedii. Şi iarăşi mi-am amintit atenţionarea unui psiholog vechi de penitenciar: „Mihai, nu îi putem salva pe toţi“. Atunci nu am fost de acord cu el. Sunt de părere că nu există o tragedie mai mare decât sinuciderea unui adolescent şi totuşi susţin că în timp ce unele sinucideri nu pot fi prevenite (orice ai face) există şi sinucideri care pot fi prevenite. Ei despre acelea este vorba aici. Despre ce ne este dat nouă să facem ca oameni obişnuţi, specialiştilor şi celor din instituţii. În majoritatea cazurilor considerăm că a fost vorba de o depresie, iar la adolescenţi depresiile sunt atât de puternice,  ascunse şi dureroase. 

O sinucidere este o tragedie nu doar pentru familie şi prieteni cât pentru întreaga comunitate. Sunt interesat de câţiva ani de problematica aceasta, particip la conferinţele naţionale anti-suicid şi constat cât de puţine măsuri luăm. Alte state au strategii naţionale şi politici guvernamentale anti-suicid care şi-au dovedit eficienţa prin scăderea cazurilor de la an la an. La nivel local există colaborări strânse între spitale de psihiatrie, secţii de pediatrie, şcoli, primării şi poliţie. În oraşele noastre nu am vreo ştire.

Domnule director, conduceţi o instituţie de prestigiu din oraş, din judeţ şi chiar din ţară. Şi adresându-vă dumneavoastră, de fapt mă adresez şi altor directori de licee şi şcoli din România. Conduceţi un colegiul naţional, o şcoală europeană cu peste 1000 de elevi, care a creat performanţă şi excelenţă academică. Ştiu că vă doare pierderea acestui elev bun (care ar fi trebuit în câteva luni să fie absolvent), cum pe fiecare profesor din liceu, pe colegii şi prietenii lui, pe cei din comunitatea în care trăia, dar mai ales pe fiecare membru din familie îl doare. Puteţi face un mare lucru esenţial şi urgent pentru sănătatea mintală a elevilor colegiului. Un lucru atât de simplu şi care nu costă mult, dar care este extrem de necesar. Aveţi obligaţia să solicitaţi posturi de psiholog şi dacă nu, nimeni nu vă opreşte să angajaţi psihologi (sau să încheiaţi contracte) pentru elevii aceştia care de la 15 la 19 ani trec prin cea mai cumplită perioadă a dezvoltării lor. Adolescenţa. Cunoaşteţi prea bine care sunt tentaţiile adolescenţei.

Ne bucurăm şi noi ca cetăţeni ai oraşului şi ai ţării când citim cum elevii ating performanţe academice la nivel naţional şi mondial. Presa nu ezită să nu ne informeze despre orice formă de reuşită fie concurs, competiţie sau succes academic pe plan internaţional. Uneori şi cei de la Ministerul Educaţiei se mândresc cu medaliile de aur.

Domnule director, aveţi peste 1.000 de elevi mici şi mari care învaţă în fiecare zi şi cred, dacă nu mă înşel, că doar un post de consilier şcolar, doar un psiholog care în fiecare an se schimbă. Ceea ce este nepermis. Olimpiadele pot schimba viaţa unui elev, dar sinuciderile sunt ireversibile. Cereţi mai multe posturi de psiholog şi vă vor fi aprobate. Creaţi un mediu sănătos în liceu, nu doar un loc al performanţei şi competiţiilor. Creaţi din colegiul naţional un loc unde sănătatea mintală, echilibrul psihic, bunăstarea (şi de ce fericirea) să devină priorităţi. Locul în care elevii să vină cu încântare şi să nu se bucure de fiecare oră sau zi liberă.  

Doar un copil sănătos şi fericit poate să înveţe cu pasiune şi să creeze performanţă. Am văzut şi văd des elevi siliţi de părinţii lor şi împinşi de profesorii lor să exceleze academic, să muncească multe ore zilnic, să frecventeze meditaţiile până la 9 seara şi în weekend, neglijând psihicul lor încă imatur şi fragil şi uitând de suferinţa din spatele acestor eforturi uriaşe, nepermise. Pe unii, din păcate, i-am vizitat în saloanele de psihiatrie.

Există şi exemple pozitive în România. Că nu fac apel în zadar. Există un colegiu privat, într-un oraş din Transilvania, unde fericirea elevului e pe primul loc. Concret, acolo, pe lângă profesorul care predă psihologie, conducerea a decis să angajeze ştiţi câţi? Nu unu, ci fix cinci psihologi şi psihoterapeuţi pentru elevii, părinţii şi profesorii colegiului. Alături de cei 5 psihologi (numiţi consilieri) lucrează în echipă alţi trei profesori de sprijin, şi astfel colegiul a creat un departament numit Departamentul de Bunăstare (Well-being). În total, 8 specialişti se ocupă de sănătatea mintală a elevilor, îi ajută în dificultăţile de învăţare, corectează tulburările de comportament, facilitează relaţia cu familia, îi consiliază psihologic etc.  

Ştiţi de ce au făcut acest lucru? Cred că în urma unei inspecţii internaţionale. Am citit un Raport de Inspecţie al unei organizaţii acreditată de Guvernul Britanic pentru acest scop. Inspectorii au stat câteva zile la acest colegiu, au observat cum se desfăşoară 34 de lecţii, au studiat documentele şcolii, caietele de teme ale elevilor, au purtat discuţii cu părinţii şi elevii, au simţit etosul şcolii şi în final au constatat lipsa gravă a specialiştilor psihologi. Iar într-o vacanţă de vară, la câteva luni după inspecţie, conducerea colegiului a angajat acei psihologi.

În Raportul de inspecţie, Standardul 3 numit Bunăstarea, sănătatea şi securitatea elevului, am citit despre asistenţa medicală (asistent şi medic), de stil de viaţă sănătos (mâncare sănătoasă la cantină, meniu la alegere), o politică clară anti-bullying, reguli şi politici pentru protecţia copilului.

Recent, universităţile din România au început să-şi creeze Departamente de Consiliere şi Orientare unde au angajat psihologi (ce-i drept, pe nişte salarii ca al îngrijitoarei de pe etaj). Rectorii s-au îngrijorat de statisticile alarmante ale abandonului universitar şi de faptul că unele specializări s-au desfiinţat. La Bucureşti am întâlnit angajaţi nu psihologi educaţionali, ci psihoterapeuţi, ceea ce e cu totul altceva.

Mi-a fost dat să citesc şi reacţia directorului liceului unde învăţa elevul. E identică cu a celorlaţi din ţară. Mai bine tăcea.

„Din păcate, nu predau la clasa lui. Însă, m-am interesat după eveniment, am discutat cu profesorii, cu dirigintele, cu profesorul consilier scolar şi am constat ca nu avea nicio problema la clasă. Era printre cei mai buni. Nu a avut nici probleme de disciplină, nu absenta. Nu a fost în evidenţa profesorului consilier şcolar.“

Sunt două probleme aici. Prima mă duce cu gândul că tot ce contează în mintea sa sunt indicatori legaţi de absenţe şi probleme de disciplină. E clar nu are nicio viziune şi nicio cunoştinţă despre sănătatea mintală. Dar a doua problemă este şi mai gravă şi relevantă argumentului din acest articol. Anume că nu se afla în evidenţa consilierului şcolar. Ceea ce este foarte probabil dacă te gândeşti la cei 1.100 de elevi ai colegiului, ceea ce este extrem de trist şi o dovadă clară că e nevoie de o abordare eficientă şi de mult mai mulţi profesionişti. Cum să ai un singur post de consilier şcolar? Cum ar fi să ai un singur profesor de... informatică? Ce să facă la atâtea clase? De fapt, situaţia este identică în multe şcoli din România unde consilierii şcolari sunt arondaţi la peste 1.500-2000 de elevi, 2, 3 şcoli. Sunt şcoli care nu au nici măcar posturi de consilier şcolar, nu au cabinete, dotări, instrumente de testare şi nici alte resurse. Vizitez licee de prestigiu, clădiri mari şi vechi şi-mi dau seama că sala de sport e jalnică, că nu există teren de sport larg, nici parcuri pentru plimbare şi relaxare sau alte facilităţi care să te facă să te simţi fericit la şcoală. Sălile sunt mici şi clasele nu au 15 elevi, ci 25 sau 32. Şi atunci înţeleg de ce elevii numesc liceul în care învaţă Bastilia.

Vedem în fiecare săptămână cazuri de suicid. Şi atunci mă gândesc că la nivelul ministerului nu există o asemenea viziune. Nu ştiu, dar nu mi-a fost dat să citesc că Ministerul Educaţiei are un Departament special dedicat sănătăţii mintale şi emoţionale, specialişti care să se ocupe nu de examene, programe sau manuale, ci de fericirea şi sănătatea la şcoală. De ce nu ar avea? Performanţa nu vine din ameninţările cu severitatea testelor, ci creând din şcoală un mediu sănătos, viu, energic şi frumos.

Doamnă ministru Andronescu, cine de la Minister are în coordonare serviciile de psihologie şi sănătate din şcoală? Cui îi pasă? 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite