Mi se întâmplă adesea ca un  spectacol să mă trimită la câte o carte şi îmi face plăcere să cred că aceasta nu se datorează doar faptului că înainte de orice sunt profesor, ci pentru că între teatru şi cărţi există  o legătură intimă şi de fineţe.

Volumul căutat se numeşte Dincolo de rol sau Actorul nesupus, e scris de George Banu şi a apărut în limba română în 2008 la editura Nemira din Bucureşti. Capitolul pe care doream să îl recitesc se intitulează Bătrânii actori şi prezenţa timpului, iar rândurile de care mi-am adus aminte odată încheiată reprezentaţia sunt următoarele:

Pe o scenă, ceea ce atrage nu este rolul care disimulează vârsta, ci rolul care se hrăneşte din vârstă, care aminteşte, în mod evident, o viaţă consacrată teatrului, un parcurs de actor, o experienţă trăită....Actorul bătrân rămâne inseparabil şi de biografia personajului, şi de cariera sa. Memorie dublă. Dar trebuie diferenţiat actorul doar bătrân de actorul bătrân-celebru, actorul care doar afişează o vârstă de actorul care, mai presus de orice, evocă un teatru reînsufleţit cu fiecare dintre apariţiile sale”.

Spectacolul „Barrymore” la Teatrul Naţional Cluj-Napoca    FOTO Ioana Ştef

Fără doar şi poate, William Luce nu a scris Barrymore cu gândul că odată rolul principal masculin va fi interpretat de actorul clujean Anton Tauf, tot la fel cum nu s-a gândit că în alte spectacole cu piesa în cauză vor juca Ştefan Iordache sau Christopher Plummer. E meritul lui Anton Tauf, dar e şi meritul lui Tudor Lucanu de a fi lucrat în asemenea chip la acest spectacol încât tu, spectator, ai impresia că rolul principal din scrierea lui Luce chiar se hrăneşte din experienţa trăită a binecunoscutului actor clujean.

Aceasta nu se întâmplă numai deoarece Tudor Lucanu a avut ideea de a fi proiectate câteva secvenţe din rolurile mari, interpretate odinioară pe scena Naţionalului clujean de Anton Tauf, înainte ca  prima replică  să fie rostită. Răstimp în care îl vedem pe actorul-personaj întins, ameţit de alcool, cu o pălărie acoperindu-i faţa. Ci pentru că Anton Tauf, acum ajuns la condiţia de actor bătrân- celebru, cum scrie George Banu, are ştiinţa  de a juca astfel încât fiecare replică, fiecare pauză, fiecare vorbă, fiecare accent, orice intonaţie, fiece cabotinism evocat, oricare răsfăţ jucat, citat, mimat să fie ale lui şi numai ale lui. Să poarte o inconfundabilă marcă de identificare. Împreună cu Tudor Lucanu şi încredinţându-i-se cu maximă generozitate tânărului director de scenă, Anton Tauf a eliminat din jocul său orice urmă de retorism, de îngroşare, de surplus. Asta fără a omite nici măcar un moment că Barrymore e un actor de modă veche, atent la poză şi care, aflat la final de carieră şi la sfârşit de drum, joacă în faţa tânărului sufleur Frankie, a publicului imaginar, dar şi a noastră, publicul real, public ce, în ambele ipostaze, este ori poate fi un “monstru îngrozitor”, nu Richard III, nu Hamlet, ci compendiul propriei sale vieţi. O face şi cu poză, o face şi cu cochetărie, o face şi cu tragism. Iar Anton Tauf o face cu mult profesionalism. O face cu mare artă.

Spectacolul „Barrymore” la Teatrul Naţional Cluj-Napoca    FOTO Ioana Ştef

Alături de Anton Tauf îl vedem, în rolul sufleurului pederast Frankie, omul îndrăgostit nu de bărbatul măcinat fizic şi psihic, ci de actorul aflat la capăt de carieră şi la final de parcurs existenţial, actor pe care ar vrea să îl mai vadă jucând o dată Richard III, pe Ruslan Bârlea. El joacă ceea ceea ce s-ar putea numi un rol de acompaniament, dar sunt numeroase momentele în care ceea ce face Ruslan Bârlea nu e numai bine ori corect profesional, ci emoţionant de-a dreptul.

Spectacolul „Barrymore” la Teatrul Naţional Cluj-Napoca    FOTO Ioana Ştef

Scenografia semnată de Adriana Grand e una doar aparent săracă. Cu un minimum de mijloace, cu colţul unde se zăresc, cu grijă păstrate şi atent împachetate, costume de teatru, cu tronul roşu ce e dezvăluit către finalul reprezentaţiei, cu elementele de recuzită, aduse la vedere şi utilizate treptat, scenografia în cauză chiar ajunge să conteze.

Nu încape îndoială. Barrymore nu e neapărat o piesă “mare”. Şi nici “unică” nu e. Se aseamănă cu Cântecul lebedei al lui Cehov, cu Minetti, piesa lui Thomas Bernhardt, text jucat, însufleţit demult la Teatrul Mic de marele Octavian Cotescu şi de care nu înţeleg de ce nu îşi mai aminteşte nimeni, cu O viaţă în teatru de David Mamet. Înscenată la Teatrul Naţional din Cluj, piesa aceasta şi spectacolul prilejuit de ea servesc readucerea în prim-plan a unui mare actor. Ceea ce nu e nicidecum de nebăgat în seamă. Ba dimpotrivă.

 

Teatrul Naţional din Cluj- BARRYMORE de William Luce;

Traducerea: Dana Lovinescu;

Adaptarea: Radu Beligan şi Liviu Dorneanu;

Regia artistică: Tudor Lucanu;

Scenografia: Adriana Grand;

Cu: Anton Tauf şi Ruslan Bârlea;

Data reprezentaţiei: 26 septembrie 2013