Premiere craiovene

Comentez în rândurile următoare două recente premiere ale Teatrului Naţional Marin Sorescu din Craiova. Semnate de regizori din generaţii diferite. Care însă probează, cel puţin în situaţia dată, adevărul zicerii corneliene privind relaţia dintre valoare şi numărul anilor.

1. Spectacol cu impact social şi etic

Proiectul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova dedicat tinerilor regizori şi scenografi interesaţi de noua literatură dramatică din România, proiect inaugurat în vremea directoratului lui Mircea Cornişteanu, dobândeşte cu fiecare an ce trece tot mai multă consistenţă.

Indiscutabil, ne aflăm în faţa unui fapt artistic şi nu a unei acţiuni, a unei operaţiuni de imagine prin intermediul căreia să se ia ochii lumii, să se poată spună că la Craiova tinerii creatori „au căutare”. Tot la fel cum ar avea şi dramaturgii români.

După un bun spectacol montat anul trecut de Andrei Măjeri pe o piesă de Elise Wilk, iată că a venit rândul în 2017 regizorului Alexandru Istudor. Coincidenţă sau nu şi el produsul Secţiei de regie a Facultăţii de Teatru şi Televiziune de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Un regizor despre care aflu că ar mai fi montat un spectacol de bună calitate la Clubul Reactor din Cluj şi că actualmente ar fi stabilit în Marea Britanie.

Foto Albert Dobrin

Alexandru Istudor a preferat să întocmească un scenariu dramatic propriu, pornind de la trei dintre cele mai cunoscute romane ale scriitoarei germane de origine română Herta Müller. Se regăsesc în dramaturgia spectacolului Cealaltă ţară fragmente semnificative din Omul e un mare fazan pe lumea asta, Călătorie într-un picior, Încă de pe atunci vulpea era vânător.

Sarcina convertirii în text dramatic înzestrat şi cu teatralitate, şi cu necesara coerenţă a romanelor Hertei Müller nu e una tocmai la îndemână. Cu această realitate şi cu dificultăţile aferente s-au confruntat înainte de Alexandru Istudor semnatarii spectacolului intitulat Ţinuturile joase al Teatrului German de Stat din Timişoara, mult mai experimentaţii Nicky Wolcz (regizor) şi Helmut Stürmer (scenograf) care au încercat repaginarea în limbaj scenic a unor texte ce interesează în primul rând prin impactul lor social, istoric, prin apelul la memorie şi la conştiinţă, şi nu atât prin cine ştie ce valori estetice deosebite. Fapt observat cu multă acuitate încă din 2012 de Alina Mungiu- Pippidi în cartea ei De ce nu iau românii premiul Nobel.

Foto Albert Dobrin

Dramaturgia spectacolului Naţionalului craiovean nu e una tocmai perfectă, suferă de o anume platitudine, de previzibilitate, de un grad zero al scriiturii fapt care se reflectă ca atare şi în montare. În al doilea rând, la categoria defecte aş evidenţia faptul că, după părerea mea nu este îndeajuns marcată trecerea nu doar în cealaltă ţară, cuvântul cealaltă având o anume, o binevenită ambiguitate justificată prin starea de entre- deux căreia trebuie să-i facă faţă Irina, personajul principal. Ci şi trecerea de la un timp la altul, de la ipocrizia, răutatea, ostilitatea, frica, foamea, supravegherea, intimidarea, declarata intenţie de dezumanizare şi anulare a personalităţii dorite de Partidul comunist şi instrumentul său înarmat, Securitatea de dinainte de 1990 şi năpârlirea, falsa convertire, minciuna, uitarea strategică nesimţită de după.

Însă nu aceste imperfecţiuni contează. Important e cu totul altceva. Şi anume că un regizor tânăr şi o scenografă – Francesca Cioancă- de o vârstă asemănătoare readuc în memorie, în actualitate şi în conştiinţă realităţi şi fapte care încep să fie în chip nepermis uitate, cosmetizate, ascunse sub iresponsabila scuză astea au fost vremurile, iar unii le-au făcut faţă mai bine, mai cu curaj, alţii au supravieţuit prin tăcere, iar o a treia categorie s-a „adaptat”.

Foto Albert Dobrin

Dincolo de mesaj, de valoarea de antidot la amnezia voluntară ori ticălos indusă de maeştri ai manipulării care nu au dispărut defel după decembrie 1989, spectacolul Cealaltă ţară deţine o apreciabilă valoare artistică propriu-zisă. Venită în primul rând din calitatea lucrului cu actorii, fapt ce îl recomandă pe Alexandru Istudor drept un tânăr regizor de care se cuvine să se ţină seama. Iată, Gabriela Baciu şi Adrian Andone aduc în scenă doi oameni maturi , cvasi –îndobitociţi, aproape ajunşi în faza de epave şi care îşi leagă timida speranţă de salvare de şansa dobândirii unui paşaport, Corina Druc o desenează corect pe Dana, femeia a fost silită să accepte colaborarea cu sistemul mergând chiar mai departe de atât, Ralucăi Păun îi revine misiunea de a desena trei micro-portrete în aqua forte, iar actriţa îşi mai dovedeşte o dată capacitatea de a face roluri secundare, diferenţiate, de remarcabil impact artistic, Marian Politic aduce convingător pe scenă doi reprezentanţi a două sisteme diferite, Ştefan Cepoi lasă o bună impresie în ambele roluri încredinţate. Romaniţei Ionescu îi cade în sarcină portretizarea scenică, fără bis- brisuri, fără lacrimaţii, fără false patetisme a Irinei, personajul principal, un alter ego al Hertei Müller, iar misiunea este remarcabil împlinită, actriţa creând progresiv condiţiile izbucnirii nervoase din final.

O menţiune aparte merită tânărul actor Vlad Udrescu, creatorul admirabil a trei bijuterii artistice în roluri secundare, perfect diferenţiate, lucrate cu umor şi stil.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova- CEALALTĂ ŢARĂ –adaptare de Alexandru Istudor după romanele Hertei Müller; Traduceri: Corina Bernic şi Nora Iuga; Regia artistică: Alexandru Istudor; Scenografia: Francesca Cioancă; Cu: Romaniţa Ionescu, Adrian Andone, Marian Politic, Gabriela Baciu, Ştefan Cepoi, Corina Druc, Vlad Udrescu, Raluca Păun; Data premierei: 17 decembrie 2017

Foto Albert Dobrin

2. Deziluzii

Cu toate că prin sintagma critic de teatru se înţelege omul care prin însăşi natura profesiei este obligat să meargă şi să vadă cât mai multe spectacole posibil, ceea ce poate să se deconteze printr-o anumită rutină, o temporară neiubire de teatru (George Banu) sau, şi mai grav, lehamite ori suprasaturaţie, îmi place să cred că nu mi-am pierdut încă bucuria şi emoţia cu care aştept fiecare premieră.

Din acest punct de vedere, spectacolul cu piesa O lună la ţară a lui Turgheniev de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” s-a bucurat în propriul meu orizont de aşteptare de ceea ce se cheamă îndeobşte regim special.

Au fost mai multe motive pentru o atare situaţie. Mai întâi e vorba despre faptul că, deşi scriu cronică de spectacol de aproape 34 de ani, nu avusesem încă ocazia, până la acest spectacol, de a vedea celebra piesă montată pe vreo scenă din România. Da, ştiu foarte bine, dacă în proză Turgheniev este socotit rivalul lui Tolstoi, în ceea ce a scris el pentru scenă se invocă un oarecare cehovianism avant la lettre.

Cel de-a doilea considerent ţine de ceea ce îmi spuseseră câţiva actori din distribuţie despre felul în care s-a desfăşurat procesul de pregătire al viitoarei premiere. Despre entuziasmul, despre bucuria întâlnirii nu doar cu un text bogat în semnificaţii, în sentimente, în emoţii, în trăiri, ci şi despre aceea a întâlnirii cu regizorul Cristi Juncu. Care, ce mai?, îi fermecase şi cu care au lucrat cu imensă plăcere şi devotament. Da, ştiu şi asta, actorii sunt lesne impresionabili, iar unui critic de teatru comme il faut nu îi este defel îngăduit să se lase păcălit de subiectivitatea lor! O subiectivitate în absenţa căreia poate că nici un actor nu ar putea suporta, de la un moment dat încolo, condiţia de alter-ego al lui Sisif, aşa cum foarte bine a intuit această realitate într-un text celebru inegalabilul Albert Camus. Cu toate acestea, până la proba contrarie, adică până la întâlnirea cu reprezentaţia, îmi place să le dau actorilor crezare, găsind, poate, şi astfel sursa îndemnului de a parcurge sute de kilometri cu trenuri care în România întârzie cu o rigoare de ceas elveţian cu dorinţa de a mă convinge că dreptatea este de partea lor.

Foto Albert Dobrin

Cel de-al treilea motiv ce m-a făcut să aştept cu speranţe crescute întâlnirea cu spectacolul craiovean este legat de numeroasele instantanee fotografice din repetiţii ori din reprezentaţii de dinaintea premierei oficiale pe care le-am văzut răspândite pe facebook. Fotografiile respective nu surprindeau doar detaliile unui decor cu totul aparte (autor: Cosmin Ardeleanu), ci şi stări, pasiuni, emoţii. Momente de maximă exacerbare precum acela al pasiunii carnale fără zăgazuri, în fine dezlănţuită, dintre Natalia Petrovna (Iulia Colan) şi Beleaiev (Claudiu Mihail) ori cel a beţiei deznădăjduite a aceleiaşi Natalii.

Of, Doamne, din păcate, cu totul a alta a fost realitatea scenică cu care m-am întâlnit în seara premierei. Nu, O lună la ţară nu este ceea ce s-ar putea numi fără drept de apel un spectacol prost. Are momente bine construite, dispune de o distribuţie bine alcătuită, actorii îşi fac datoria. Cred în ceea ce fac. Câteodată îşi face loc pe scenă şi emoţia, şi pasiunea, şi exacerbarea. Da, doar câteodată ceea ce din start înseamnă nu îndeajuns.

De aici evidenţa că O lună la ţară nu este nici pe departe spectacolul de mare anvergură, de fierbinte emoţie, de imensă concentrare la care m-am aşteptat eu.

Foto Albert Dobrin

Nu ştiu în ce măsură se poate vorbi despre un eşec total, fără drept de apel al regizorului, deşi aşa după cum o voi spune mai la vale Cristi Juncu a comis cel puţin două mari greşeli, erori impardonabile, sau, mai degrabă, este vorba despre propriile mele iluzii care s-au spulberat rând pe rând pe măsură ce reprezentaţia înainta din cale afară de molcom, fără capacitatea de a mă prinde, de a mă face ca timpul meu propriu să se suprapună peste timpul ei. Să coincidă, să se însoţească cu acesta, aşa cum se cuvine să stea lucrurile într-un spectacol nu de esenţă, ci de factură cehoviană, în cel mai modern, mai revoluţionar sens al sintagmei, aşa cum cred că şi-au dorit şi regizorul, şi semnatarul decorurilor, şi autoarea costumelor (Cristina Milea), şi creatorul coregrafiei (Bordas Attila), şi întreaga distribuţie.

Prima greşeală şi cea mai gravă făptuită de Cristi Juncu ţine de gestionarea incorectă a imensului spaţiu, a spaţiului-capcană, pus la dispoziţie de scena Teatrului „Marin Sorescu” din Craiova. Care în O lună la ţară are decor, are şi personaje şi cu toate acestea, privit din sală, arată teribil, copleşitor de gol. Cauze şi explicaţii pentru această situaţie cu totul regretabilă ar fi multe, dar cea mai la îndemână şi mai plină de adevăr cred că ţine de lipsa de experienţă a lui Cristi Juncu în lucrul pe o scenă atât de mare, gata- gata să înghită şi să facă actorii să pară pur şi simplu nişte pitici. Dacă în cazul montării spectacolului cu piesa Şcoala nevestelor de la Naţionalul din Târgu Mureş Cristi Juncu a găsit soluţia îmblânzirii unui spaţiu care, la prima întâlnire sunt sigur că i s-a părut ostil, nu aceleaşi lucruri bune se pot spune despre ceea ce s-a petrecut la Craiova. Iar ceea ce obiectivul aparatului fotografic a izbutit să camufleze, în realitatea vie a reprezentaţiei nu s-a mai regăsit.

Foto Albert Dobrin

Cea de-a doua mare problemă a spectacolului este răsfăţul la care s-a dedat regizorul. Hiper-prezenţa lui. Regăsibilă ca atare în primul rând în felul în care a decis că trebuie desenat rolul Spighelski de actorul Claudiu Bleonţ. Cel care deschide în cel mai chaplinesc mod cu putinţă reprezentaţia, care suferă de omniprezenţă, care dă expresie, vorbeşte, traduce gândurile, trăirile, îndeosebi ale personajelor feminine. Nu cred că era nevoie de această limbuţie pentru simplul motiv că teatrul însemnă şi tăceri, şi sugestie, şi subînţelesuri, şi complicităţi, şi alianţe cu spectatorul care, din start, trebuie creditat a fi unul inteligent.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova- O LUNĂ LA ŢARĂ –de I.S. Turgheniev; Traducerea şi adaptarea: Bogdan Budeş; Regia: Cristi Juncu; Decor: Cosmin Ardeleanu; Costume: Cristina Milea; Coregrafia: Bordás Attila; Cu: Claudiu Bleonţ, Iulia Colan, Claudiu Mihail, Ioana Florentina Manciu, Costinela Ungureanu, Cătălin Vieru, Iulia Lazăr, Valentin Mihali, Adrian Andone, Tamara Popescu, Dragoş Măceşanu, Alina Mangra, Alexandru Dragomir; Data premierei: 17 decembrie 2017