Spun o parte din suflet, deoarece modelul mental ar fi supra-structura; dar sufletul cuprinde şi un abis, asupra căruia se repercutează consecinţele „software-ului“ (modelului). În orice caz, modelul mental determină felul cum este aşezat sufletul omenesc.

La baza modelului mental stă felul în care răspundem la câteva întrebări fundamentale: Cine suntem?; Ce este lumea şi care este rostul ei?; De ce suntem aici?; Încotro ne îndreptăm?; Care este relaţia noastră cu Creatorul – dacă acceptăm existenţa unui Creator? Felul cum răspundem la aceste întrebări nu este doar un artificiu sau o decoraţiune – altfel spus, un „nice to have“. Felul cum răspundem la aceste întrebări defineşte şi poate modifica, transversal şi longitudinal, întregul model mental. De aceea, vechii creştini vorbeau despre metanoia – care este o schimbare radicală a minţii. Metanoia era declanşată de convertire – care înseamnă acceptarea unui răspuns afirmativ la întrebarea „există un Creator cognoscibil şi recognoscibil – un autor personal al Creaţiei?“; răspuns care îşi proiecta lumina şi asupra celorlalte întrebări fundamentale, prin perspectiva raportării creştine la Creator. Şi, de acolo, modifica, re-scria întregul model mental – şi ilumina cu o lumină clară, stabilă şi puternică întreaga viaţă a omului.

Prima problemă cu modelele mentale este, în ziua de astăzi, aceea că percepţia asupra lor este răsturnată. Orice întrebare poate sta la baza modelelor mentale (de pildă: ce credem despre ultimul produs al brandului X; sau ce credem despre justiţia socială); mai puţin întrebările fundamentale. Cultura de azi tratează întrebările fundamentale ca fiind, în cel mai bun caz, nişte accesorii – de aici răsturnarea cu capul în jos chiar a ideii de model mental.

A doua problemă este că ele sunt în continuă schimbare. Mass-media de astăzi ne „provoacă“ să ne „chestionăm felul cum gândim asupra lucrurilor“ şi să ne „spargem şabloanele mentale“ cu fiecare film, serial, emisiune de divertisment care rulează pe micul ecran sau în cinema – şi chiar aproape cu fiecare piesă pop, fiecare spectacol şi fiecare talk show. Ne învaţă, de pildă, că „parentingul“ evoluează şi că nu trebuie să mai „facem parenting“ ca acum zece ani; acum, copiii trebuie să fie egali cu părinţii de la cele mai mici vârste; să aibă drept de veto din primele zile de viaţă (eventual, asupra deciziei de a îşi schimba sau nu pampersul ud); şi să aibă, poate, chiar drept de vot.

Or, aceste schimbări foarte dese şi adesea destul de violente presupun un consum foarte mare de energie mentală – pe care nu o mai cheltuim, de pildă, ca să creştem mai mulţi copii; ci ca să fim la curent cu cele mai noi trenduri şi teorii ale parentingului (care par să se schimbe de la o zi la alta) pentru a creşte la modul „ideal“ un singur copil. Dacă copilul nu va creşte la modul ideal şi va deveni un jerky teenager; mai jerky (dacă se poate) decât cei din generaţia precedentă – de vină nu vor fi teoriile parentingului în schimbare perpetuă şi tot mai accelerată. Nu, de vină vor fi tot PĂRINŢII, care nu vor fi aplicat cum trebuie teoriile altfel infailibile (dar veşnic în auto-contradicţie).

A doua problemă e aceea că aceste schimbări survenite pe diverse ramuri ale modelului mental trimit unde de şoc care scutură şi subminează tulpina – care este vertebrată, în continuare, de felul cum răspundem la întrebările fundamentale amintite mai sus. Şi, dacă singura influenţă la care suntem expuşi este cea a mass-media mainstream, mai devreme sau mai târziu vechea tulpină crescută din rădăcina culturii iudeo-creştine va sucomba. Şi în locul ei vor rămâne mlădiţele parazite ale unor idei false, precum vâscul sau precum lianele care cresc pe un copac. Idei infiltrate din mass-media mainstream, care aparţin familiei pe care o voi numi, generic, „umanismul secularist“.

Care vor fi consecinţele acestei înlocuiri a modelului mental sănătos şi legitim cu o variantă parazitară, în continuă zvârcolire şi schimbare? O variantă care devorează tulpina modelului legitim şi care, când nu mai are ce devora, sfârşeşte prin a se devora chiar pe sine? Consecinţele va fi un consum foarte mare de energie (cum deja am spus); o stare mentală (sau sufletească) de veşnică neodihnă şi tulburare, străbătută de unde de şoc trimise de aceste organisme parazitare; şi, pe termen lung, destructurarea sufletească a individului. Destructurare care echivalează cu prăbuşirea acestuia în hăul fără fund al deznădejdii şi al disperării.