O precizare terminologică: prin „slava comună” înţelegem slava din momentul pătrunderii (secolul al VII-lea) până la diferenţiere, prin „vechea slavă” înţelegem limba textelor canonice din secolele IX-XI, limba lui Chiril şi Metodie, iar „slavona” este considerată limba textelor bisericeşti de redacţie ulterioară.

Astăzi vom stărui asupra amprentei structurale slave, mai exact bulgare sau sârbeşti, asupra limbii române.

FONETICA. Mai întâi, am remarca că iotacizarea lui „e-” iniţial în slavă a condus la diftongarea lui „e-” iniţial în cuvinte de origine latină ca el, ea, este etc. Astfel, pronunţăm şi astăzi, corect: „iel”, „ia”, „ieste”. Este însă o greşeală ortoepică, deşi tendinţa persistă, ca să pronunţăm tot cu diftongul „ie” şi neologismele: emoţie, eveniment etc.

O altă particularitate fonetică şi fonologică o constituie intrarea, în română, a consoanelor „h” şi „j”, din fonologia slavă: har şi jale.

MORFOLOGIA. La substantiv (şi adjectiv), vocativul în „-o” al femininelor este o caracteristică slavă: fato! Floareo! frumoaso! Deşi la masculine forma de vocativ „-e/-le” ne vine din latina vulgară, ea a fost întărită de slavă, după cum ne dăm seama din comparaţia cu bulgara: băiete!, Marine!, deşteptule! (vezi bg. gospodine!).

În privinţa numeralului, am arătat într-un text anterior că matricea de formare ar putea fi autohtonă, la numerele de la 11 la 19. Oricum, sistemul slav ori s-a suprapus, întărind matricea formativă, ori acesta s-a impus în mod direct. Astfel, prepoziţiei „na” îi corespunde „spre” (<lat. „super”). La fel, numărarea zecilor (20, 30, 40 etc.), prin înmulţire, este, de asemenea, un alt reflex al sistemului slav. Se mai poate adăuga că şi modul de exprimare al numeralelor compuse (21, 22, 23… 31, 32, 33…) treizeci şi trei, cu conjuncţia de legătură „şi” provine din acelaşi sistem. Trebuie să fim foarte clari: deşi elementele de formare (cu excepţia numeralului „sută”) sunt latineşti, „sintaxa”, felul de alcătuire, al numeralelor peste 10 este rodul profundei influenţe slave.

Unii cercetători au ajuns la concluzia că forma scurta a infinitivului la verb (aşa cum acesta apare în dicţionar) este şi ea rezultatul influenţei slave, infinitivul lung substantivându-se, dar nu avem o explicaţie satisfăcătoare. Al. Rosetti arată că ipoteza acestei influenţe nu este şi convingătoare.

Ar mai trebui credem menţionate, la limita cu lexicul, unele calchieri după reflexivul slav, verbul nefiind reflexiv în celelalte limbi romanice: a se jura, a se ruga.

FORMAREA CUVINTELOR. Prefixe (cu excepţia lui ne-, restul nu sunt productive):

ne-: nebun, nemulţumit, nevrednic;

pre-: a preface, a prelua; prea-: preasfinţit, preafericit;

răs-/răz-: a răscumpăra, a răstălmăci, a răzbate.

Sufixe (multe dintre acestea sunt slab productive):

-ac: prostănac;

-aci: stângaci, trăgaci;

-alnic: şăgalnic, zburdalnic;

-an: beţivan, roşcovan;

-anie: păţanie, petrecanie;

-ar: fugar, sugar;

-as: pătimaş, trufaş; (diminutival) fluieraş;

-că/-ică: puică, ţărancă; (diminutival) ferestrică;

-eală: cheltuială, spoială;

-ean: apusean, dâmboviţean;

-ei: (diminutival) putinei;

-elnic: feciorelnic, prielnic;

-enie: afurisenie, şiretenie;

-eţ: cântăreţ, glumeţ;

-ice: găurice, pădurice;

-ici: licurici;

-iş: acoperiş, tufiş;

-işte: cânepişte, porumbişte;

-iţă: casieriţă; (diminutival) fetiţă, rochiţă;

-iv: guraliv, uscăţiv;

-nic: dornic; datornic;

-og: boşorog; şontorog;

-uş: pescăruş; (diminutival) picioruş.

În sinteză, în Evul Mediu, începând cu veacul al VII-lea, influenţa slavă asupra limbii române se datorează pătrunderii şi răspândirii acestor populaţii pe o arie considerabilă. La nord de Dunăre, după o perioadă de bilingvism, slavii sunt asimilaţi de populaţia romanizată. Totuşi, prezenţa bilingvismului pare a fi o realitate de netăgăduit, pentru că fonetismul limbii noastre a fost influenţat de particularităţile slavei, ceea ce implică faptul că o populaţie vorbitoare de grai romanic a învăţat slava. La sud de Dunăre, situaţia este inversă, pentru că slavii asimilează populaţiile locale, cu excepţia aromânilor şi meglenoromânilor.

La început, constatăm influenţa slavei comune (au intrat, în această perioadă, termeni ca: brazdă, glas, a iubi, prieten, nevoie, lopată, da), apoi a vechii slave şi slavonei, cu pătrundere în Biserică şi administraţie, influenţa întinzându-se până în secolul al XVIII-lea (au intrat, din această fază, termeni ca iad, rai, sfânt, cuvânt luat de slavi din latină, ceea ce face să avem dubletul sân, ca în Sân Petru, moştenit din latină, şi sfânt, prin intermediar slav). Mai mult, limbile popoarelor din jur, toate slave cu excepţia maghiarilor, şi-au exercitat şi ele influenţa. Nu vrem să se creadă că, în materie de circulaţie a cuvintelor, aceste popoare nu ar fi luat nimic din română.

Vom da un singur exemplu: din lat. cretionem, foarte probabil, pe filieră slavă, avem în română cuvântul Crăciun. Ulterior, acesta „a fost împrumutat de bg. ceh. kračun, rut. kereun, krečun, ung. karácson” (Scriban, 1939). Al. Ciorănescu scrie: «Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnemCrăciun este fonetic normal şi logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificaţia de „copil”.» «Acelaşi cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstiţiu de iarnă” şi „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face paşi”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se ştie că pe vremea aceea ruşii veneau în contact cu populaţiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, şi că în general are foarte puţine. Totuşi, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) şi kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanţă, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creaţie” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultăţile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l'église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru raţiunile dogmatice expuse. În sfîrşit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereţii”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ţi-a venit Crăciunul, „ţi-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.» (Dicţionarul etimologic al limbii române, 1958-1966). M. Vinereanu derivă numele sărbătorii dintr-un ipotetic traco-dac, *Kerk’un > Crăciun, „o celebrare a solstiţiului de iarnă” (Dicţionarul etimologic al limbii române, 2009). Personal, nu sunt convins de această ultimă interpretare, pentru că mi se pare greu de încadrat semantic într-un sistem în care termenii religioşi sunt sau latini sau slavi.

Cu Şcoala ardeleană, dar mai ales din secolul al XIX-lea, multe din cuvintele slave devin arhaisme pentru că sunt substituite de cuvinte împrumutate masiv din latina savantă, italiană şi franceză. Aşa cum am văzut mai sus, cu rare excepţii, elementele de formare a cuvintelor preluate din slavă rămân, în cea mai mare parte, neproductive.