Imediat după ce am citit-o, m-am întrebat: „Ce anume şi-au urat supravieţuitorii războiului în noaptea Revelionului 1946?“ „La mulţi ani!“ Probabil. „Să fim sănătoşi!“ Cum să fii sănătos după un asemenea măcel? Oare oamenii au apelat la urările convenţionale despre Bine şi Fericire, aşa cum se fac în prezent? Nu aveau internet ca să dea copy/paste pentru o urare „originală“... Să nu pierd vremea cu întrebări caraghioase! – mi-am spus şi am închis cartea.

Încă de la primele capitole, foarte bine documentate, despre oraşele şi satele rase de pe faţa pământului, despre ruine, foamete, lagăre de concentrare, degradarea morală, morţi şi mutilaţi, supravieţuitori ai Holocaustului şi gestionarea haosului de către Aliaţi, cartea mi-a demontat un mit. Pentru că am fost influenţat (îndoctrinat) de filmele de război sovietice şi americane, în care soldaţii se pupau cu fetele pe străzile oraşelor eliberate şi pieţele erau pline de oameni care se îmbrăţişau, am crezut că aşa s-a sfârşit Al Doilea Război Mondial. Cu pupături, flori şi beţivăneli. Apoi, oamenii s-au apucat de muncă şi au reconstruit Europa, unii în lagărul comunist, alţii în democraţie.

„Continentul barbar“ mi-a spulberat acest sfârşit idilic. Nici pe departe războiul nu s-a încheiat pe 9 mai 1945. Nazismul fusese înfrânt, dar alţi duşmani au apărut. Keith Lowe notează: „Era imposibil să ieşi din Al Doilea Război Mondial fără duşmani. (...) După distrugerea unor regiuni întregi, după măcelărirea a peste 35 de milioane de oameni, după nenumărate masacre în numele naţionalităţii, al rasei, al religiei sau al prejudecăţilor personale, aproape că nu exista cineva pe acest continent care să nu fi suferit o pierdere sau o nedreptate de vreun fel“. Astfel, răzbunarea şi setea de sânge au pus stăpânire pe Europa în primii ani după capitularea Germaniei Naziste.

Supravieţuitorii Holocaustului n-au avut viaţă uşoară când s-au întors la casele lor. Nici nu mai aveau case, pentru că fuseseră confiscate, distruse sau înstrăinate. Nimeni nu avea chef să le asculte suferinţele. (Aceeaşi reacţie am văzut-o şi la românii care n-aveau chef să asculte mărturiile celor care au supravieţuit temniţelor comuniste: „Lasă-ne, dom’le, că şi noi am suferit de frig şi foame la cozile de la alimentare!“ Nu fac o comparaţie, dar nimic nu este nou sub soare. Oamenii nu vor să înveţe din tragediile trăite de alţi oamenii.) Mai mult, antisemitismul a crescut după război. Au fost pogromuri în localităţi din Ungaria şi Polonia (1946). Atunci, evreii au înţeles că Europa le-a întors definitiv spatele şi au început să plece în Palestina.

În acei ani, milioane de oameni s-au mişcat haotic în Europa, înfometaţi, traumatizaţi psihic, fără apărare, fără niciun rost pe lume. Violenţe, jafuri, violuri, purificări etnice, masacre, alte lagăre, expulzări, răfuieli şi haos.

„Continentul barbar“ este o carte înfricoşătoare. Lumea în care trăiesc acum este modelată şi de acele evenimentele istorice. Trebuie să le cunosc, să ştiu şi să nu le uit. Cu orice risc.          

*„Continentul barbar“, de Keith Lowe, Editura Litera, traducerea Corina Hădăreanu, 2019.