FOTO Amintiri din Epoca de Aur: de ce suntem nostalgici după Ceauşescu. Cum explică sociologii şi istoricii dorul românilor după comunism

FOTO Amintiri din Epoca de Aur: de ce suntem nostalgici după Ceauşescu. Cum 
explică sociologii şi istoricii dorul românilor după comunism

Festivităţile de 1 Mai erau serbatre cu mult fast

„Tot înainte... era mai bine“, spuneau românii în perioada comunismului regretând anii interbelici. Dacă cineva era auzit, risca ani grei de puşcărie. Replica s-a păstrat pe buzele românilor şi după Revoluţia din ’89. Oamenii regretă locurile de muncă, concediile şi locuinţele din Epoca de Aur. Sociologii cred că această epocă este regretată în special de persoanele de vârsta a treia şi de cele care o duc mai greu în ziua de azi.

Ştiri pe aceeaşi temă

„A-nceput de ieri să cadă
Câte-un cetăţean pe stradă.

Ar mânca, n-are făină...
Ar citi, n-are lumină...

Ar pleca, n-are maşină...
Ghici ghicitoare mea:

În ce «iepocă» era?”

Timpuri în care nevoile de bază erau raţionalizate, controlate, refuzate, obţinute numai prin umilinţe. Timpuri în care perspectiva era opacă. Timpuri în care libertatea era doar termenul din cărţile de istorie pentru care au luptat strămoşii noştri. Timpuri în care nu ştiam ce se află dincolo de ziduri, speriaţi constant de influenţa nefastă a Occidentului. Timpuri în care nu aveai decât dreptul de a te supune. Cine le-ar putea regreta?

Tot mai mulţi români sunt însă nostalgici în ziua de azi după regimul comunist, pentru că Epoca de Aur, mitul ei, încă îi fascinează pe mulţi. Siguranţa serviciului, o casă, un concediu la mare sau la munte, siguranţa şi predictibilitatea vieţii sunt tot atâtea argumente ale celor care cred în mitul Epocii de Aur a lui Ceauşescu.

Specialiştii în sociologie şi psihologie consideră că resorturile interne care conduc la apariţia unor astfel de sentimente sunt explicabile în rândul persoanelor de vârsta a doua şi a treia, dar greu de înţeles în rândul tinerilor.

„Este o epocă pe care o regretă cei în vârstă, cei de vârsta a treia şi dincolo de ea. Este adevărat, erau nişte avantaje – primeai o casă, plăteai o chirie mică, asistenţa medicală era gratuită, puteai, din salariile familiei, modeste, să mergi la mare şi la munte, dar marea problemă era lipsa de libertate. Libertatea noastră nu exista. Nu puteai să vorbeşti, să scrii, să spui adevărul istoric. Din păcate, oamenii se lasă furaţi de acele avantaje, iar vremea când nu se va mai regreta va fi atunci când va dispărea generaţia mea. Iar tinerii de acum şi urmaşii lor nu vor mai şti acele vremuri decât din cărţi şi nu le va mai regreta nimeni. Pentru că sistemul comunist a fost, într-adevăr, un sistem odios“, a mărturisit istoricul ploieştean Ion Şt. Baicu, în vârstă de 79 de ani.

 

„Pe sub mână“

„...Cu Marin Preda am făcut cunoştinţă mai târziu, în ’88. Mare noroc am mai avut. Mama se împrietenise cu toate librăresele din zonă. Era o chestiune de viteză de reacţie când «se băgau» cărţi bune. Din «Moromeţii» au venit 10 bucăţi. La raft nu ajungea nimic, se ştia deja, toate erau rezervate, lista era lungă, marfa – puţină... Mama lua cartea de vis-à-vis de librărie, de la Mercerie, acolo i-o ascundea librăreasa, pentru că şi ei aveau control, şefii ştiau când se primeşte marfă bună şi îşi făceau drum pe-acolo, să le cumpere direct din depozit.
«Moromeţii», două volume, 17 lei, cam cât un kil de carne. Dar, de fapt, plăteai vreo 60. Păi, şpaga? Că mai ai nevoie şi data viitoare. Şi mai sunt şi celelalte, operele nepieritoare ale Tovarăşului şi alte cărţi despre socialism. Trebuia să faci un act de caritate, s-o ajuţi şi pe to’a’şa de la librărie să-şi vândă marfa. Iei «Moromeţii», dar la pachet trebuie să intre şi vreo carte cu socialismul triumfător. «Cel mai iubit dintre pământeni» a costat 100 de lei. Furat direct din tipografie şi vândut pe furiş, pentru că în librării n-a mai ajuns. Cenzura se răzgândise şi decisese să-l retragă...“

Matei Udrea, Editor Coordonator „Adevărul Weekend“

 

Poveşti fără happy-end

„...Era prin ’86, de Crăciun. În casă mirosea a brad, a banane verzi puse pe dulap, să se coacă, a portocale, mandarine, cozonac şi, mi se părea mie, a cadouri. Aşteptam clipa în care, într-un moment de neatenţie colectivă, sub pomul împodobit aveau să apară brusc pacheţelele frumos ambalate. Se lăsase deja seara, gata, vine Moşul... Ultimele pregătiri, sarmale, prăjituri, friptura din carnea pentru care alergaseră părinţii atât de mult în ultimele săptămâni... Emoţii, înfrigurare, agitaţie. Şi, de-odată, zdang: întuneric! Beznă-beznă, să-ţi bagi degetele-n ochi! Nu se poate, să nu-mi spui că... Ba da. Ieşim afară: în tot cartierul, casele au dispărut, lăsând în locul lor nişte umbre. «Iar au luat curentul». Pe bâjbâite, mama scotoceşte în cămară şi dibuie lumânările. Noroc că avem antrenament la asta... În câteva minute, luminiţe încep să se vadă şi prin vecini. Licăresc pe-un geam, dispar, apoi apar dincolo, la celălalt... Parc-ar fi fantome. Azi s-ar spune «spooky!».
Ne-am întors şi ne-am mai agitat aşa, la lumina chioară, năluci în propria casă, încă vreo jumătate de oră, când, senzaţie, becurile s-au reaprins! Ura, ura, gata, stinge lumânările, du-le înapoi, aşa, hop! Stai! Iar s-a stins! Fericirea a durat fix trei minute. Na, că am apucat să... Unde-s chibriturile? Caută... Păi, caut, dar cum să le găsesc pe întuneric? Pe bâjbâite... Uite c-am dat de cutie… Aşa... Ia suportul ăsta de lumânare din brad şi pune-n el una, prinde cleştele acolo, ca s-avem lumină şi-aici…
…După vreo oră, hotărâm să stingem din lumânări, rezervele s-au mai dus şi nu ştim cât durează…
Apoi, la fel de brusc, cum dispăruse, lumina s-a întors, glorioasă! Aproape aţipisem, dar m-am reactivat brusc, hai să ne pregătim, să... Fir-ar mă-ta a dracu’, Ceauşescule! Iar s-a întrerupt! Nu mai avem nici lumânări, nici nervi, nici nimic, decât o imensă ură.
...În seara aceea de Crăciun, cel mai pomenit nume în familie a fost cel al lui Ceaşcă. Lumina «a venit» de încă două ori, dar tot în flash-uri de câteva minute. Şi acum, după atâţia ani, mai cred că cineva, acolo, «la centrală», şi-a bătut joc de un cartier întreg. Copilul de 11 ani a adormit trist şi şi-a primit cadourile dimineaţa, la lumina zilei...“

Matei Udrea, Editor Coordonator „Adevărul Weekend“

 

A-nviat mortul!

„Frigul era, de fapt, o constantă a vieţii. De atunci am rămas cu sechele. Ceauşescu m-a învăţat să urăsc iarna mai ales în ultimii ani, după ’86. Noi ne încălzeam cu lemne acasă, dar cei de la bloc erau prinşi într-o capcană fără ieşire. Caloriferele erau reci, oamenii porneau aragazul în bucătărie şi-l lăsau deschis, ca să amorţească atmosfera. Dar şi gazele se dădeau după program, uneori aveau o presiune atât de mică încât exista riscul să se stingă şi să moară toată lumea asfixiată. Mai erau reşourile, dar şi curent electric tot câteva ore pe zi era. Ieşeau bătrânii dimineaţa din blocuri şi-şi petreceau ziua la poştă sau la farmacie, aşezaţi pe calorifere, pentru că acolo, fiind lume multă, era ceva mai cald. Într-o iarnă, în Iancului, un pensionar s-a prăbuşit în farmacie. S-au repezit să-l ajute, au încercat să-l resusciteze, s-a chemat Salvarea… Nimic. Au zis că-i mort. L-au dus la spital şi acolo, într-o cameră încălzită, s-a trezit. Nu mai rezistase, pur şi simplu leşinase de frig. La şcoală, în clasă, stăteam cu căciuli în cap, cu paltoanele pe noi şi cu mănuşi în mâini.
Am fost o dată la Buzău, pentru un meci de handbal. Sala fusese construită prin ’80, pentru Universiadă. O făcuseră, dar fără calorifere. Erau câteva subţiri, tip «frunză», de ornament. În sală era un frig îngrozitor. Cu excepţia celor de pe teren, care alergau, restul oamenilor din sală au plecat acasă bolnavi. Practic, o dată cu venirea iernii, în România nu prea aveai unde să te ascunzi de frig. Nici tramvaiele, autobuzele, troleibuzele şi trenurile nu erau încălzite. Iar Ceauşescu, într-un discurs celebru, a dat soluţia: «Mai puneţi o pătură pe voi!»“.


Matei Udrea, Editor Coordonator „Adevărul Weekend“

 

Miliţienii furau cartofi cu ARO-ul

„Miliţienii erau la fel de detestaţi şi de temuţi ca şi bişniţarii. Maşina de butelii era vămuită mai întâi de miliţie şi de interlopi, abia apoi mai ajungea câte ceva şi pentru locuitorii cartierului. La Bucur Obor, când se aduceau cartofi, oamenii rămâneau noaptea să păzească vagoanele de miliţieni, care veneau cu ARO-ul să fure. La şcoală, derbedeii umblau nestingheriţi pe holuri şi prin curte. Uneori, le luau banii copiilor. Alteori, le mai trăgeau şi câte o bătaie.
Nu-mi aduc aminte în cartier de un singur caz în care miliţia să fi prins vreun hoţ. În schimb, ştiu de-o situaţie în care un lucrător venit să controleze cine are televizor, dar nu plăteşte taxa a fost bătut de interlopi pentru că a încercat să-i verifice şi, apoi, dat pe mâna miliţienilor, care i-au tras şi ei o amendă şi l-au ţinut o noapte la beci, ca să-şi bage minţile-n cap…“


Matei UdreaEditor Coordonator „Adevărul Weekend“

 

Nu regret acel fals sentiment de securitate

„Am 45 de ani şi nu am regretat niciodată, în esenţă, „Epoca de Aur“, cum i se mai spune astăzi. Regret, bineînţeles, vârsta pe care-o aveam şi exuberanţa aferentă. De altfel, eu dau conotaţii ironice acetei etichete, „Epoca de Aur”, dar nu sunt convins că nu există o sumedenie de oameni care nu iau mot-a-mot această sintagmă.
Pe scurt, nu regret acel fals sentiment de securitate pentru că-l consider o anti-cameră a morţii. Aveam senzaţia că mă pregătesc să mor încă din adolescenţă. Cu toate neajunsurile actualei orânduiri (şi slava Domnului, nu mi-ar ajunge o săptămână să le enumăr), nu pot să mă abţin să mă gândesc cum ar fi fost viaţa dacă rămâneam nord-coreenii Europei. Dacă internetul şi computerele, smartphonurile şi tabletele, televiziunea şi multe altele ar fi fost subiecte despre care n-am fi auzit decât zvonuri la Radio Europa Liberă. Şi să ne înţelegem clar, nu cred că fără ele nu există fericire. Poate chiar dimpotrivă. Dar cum ar fi fost ca lumea să funcţioneze în aceste coordonate, iar noi să ne preocupăm în continuare de cum să facem rost de nişte tacâmuri de găină sau cum să ne programăm concediile şi excursiile în funcţie de numărul de înmatriculare, cu soţ sau fără soţ, de la Dacia proprietate personală?!
Deunăzi, citeam chiar pe site-ul nostru, adevarul.ro, povestea teribilă a unui criminal american care a ispăşit o pedeapsă de 25 de ani într-o puşcărie din SUA. Când a intrat în închisoare, tocmai inventase Motorola o „cărămidă” intitulată telefon mobil. Când a ieşit, a găsit Galaxy sau iPad. În fine, nu vreau să reiau aici experienţa acestui om. Ceea ce vreau să spun este că, indiferent cât de mult sau puţin îmi place ce se întâmplă în jurul meu şi indiferent cât de depăşit mă simt, câteodată, de toată explozia asta de tehnologie, refuz să îmi închipui cum ne-am fi simţit ca nişte parameci între vertrebate. Ca să nu mai vorbesc despre ce şanse le-am fi lăsat moştenire copiilor“.


Călin NicolescuRedactor-şef adevarul.ro

Mi-aş dori să fiu ca părinţii mei. Dar n-am să pot niciodată

Dintr-una în alta, am ajuns astăzi la câteva melodii vechi, foarte vechi. Şi e incredibil cât de repede mi-au venit în minte nişte amintiri pe care habar nu aveam că le mai am. Toate de când eram cam de vârsta lui Matei, Matei al meu, adică de pe la 6-7 ani.

Mi-am adus aminte de petrecerile de sâmbătă seara, făcute de părinţii mei. Nu ştiu, sincer, de unde aveau atâta chef de viaţă. Nu ştiu cum de dansau atât de mult şi de frumos, în acele seri de sâmbătă. Nu ştiu cum de reuşeau să îşi adune mereu toţi prietenii lângă ei. Nu ştiu cum de mama, cea mai frumoasă şi înţeleaptă femeie pe care o cunosc, găsea mereu puterea să pregătească toată casa, să o aranjeze, să gătească tot felul de prăjituri şi bunătăţi. Nu ştiu cum de mai găsea putere să ne sărute de o mie de ori pe zi, să îi facă toate mofturile tatei, să ne spună mereu că ne iubeşte, să ne citească poveşti, să ne recite mii de poezii. Habar nu am cum reuşea asta! Cred că era, de pe atunci, un Dumnezeu.

Şi, la petrecerile alea de sâmbătă seara, în anii ăia la care acum ne uităm ca la ciumă, părinţii mei dansau. Se sărutau. Râdeau cu prietenii. Iar când veneau acele seri, despre care eu ştiam că avem musafiri, mulţi musafiri, mă agăţam de rochia mamei şi îi ziceam: "Mamă, o să dansez şi eu cu voi, da? Să ascultăm Susanna! Şi Felicita!". Şi, evident, dansam şi eu, împiedicându-mă de picioarele tuturor uriaşilor aceia care se distrau frumos, aproape săptămână de săptămână, ca şi cum nu s-ar mai fi văzut de ani întregi. Textul integral, pe blogul Ramonei Ursu

Ramona Ursu, Editor Coordonator Adevărul Locale

 

De aceeaşi părere este şi Tiberiu Conţiu Şoitu, conf. dr. la catedra de Asistenţă Socială, în cadrul Facultăţii de Filozofie şi Ştiinţe Sociale Politice a Universităţii „Al. I. Cuza”. „Pentru cei de vârsta a II-a este nostalgia mereu prezentă ce ţine de tinereţe. Aceea a fost perioada lipsită de griji, a copilăriei, sau mai puţin lipsită de griji, a tinereţii. Unele dintre grijile specifice tinereţii îşi găseau rezolvare mult mai uşor atunci: grija pentru un loc de muncă, pentru o locuinţă. Amintirile din perioada tinereţii lor le indică faptul că atunci totul era mai bine, chiar dacă bucata de pâine era mai mica. Acum lipsesc şi pâinea, şi banii şi copiii de lângă casă“, spune Tiberiu Conţiu Şoitu.

La fel crede şi istoricul clujean Vasile Lechinţan: „Oamenii aveau siguranţa zilei de mâine. După ce terminat şcoala ştiau că vor fi angajaţi şi că vor primi o locuinţă, lucruri care azi sunt greu de obţinut“.

De ce sunt tinerii nostalgici

Surprinzător în România, spun specialiştii, este că unii dintre cei tineri pot să se declare nostalgici. Pot s-o facă pe bună dreptate, plecând de la povestirile părinţilor sau ale bunicilor şi să găsească în acele povestiri ceea ce consideră că le lipseşte lor în acest moment, sau o pot face dintr-un fel de spirit nonconformist, care este asociat, de regulă cu ideea de adolescenţă, de tinereţe. „Dacă ne gândim la vârstele pe care le au cei care se declară nostalgici astăzi, supriza o constituie tocmai un anumit interval de vârstă care răspunde în acest fel. La ei ar trebui să căutăm mecanisme mai complexe, nu numai psihologice, ci şi sociologice. E posibil să fie influenţaţi de un curent la modă, precum anarhismul acum 100 de ani, care era diferit de a celorlalţi şi era «de purtat»“, continuă Şoitu.

Restricţiile, problemele, duritatea regimului sunt lucruri care probabil s-au uitat prima dată după ’89 sau au fost considerate achiziţii normale ale libertăţii. „Au trecut mai bine de 20 de ani de când am exersat accesul la libertate şi memoria este selectivă. Ceea ce a fost bine s-a păstrat mai curând în memorie decât ce a fost rău atunci. Ne-am obişnuit cu ideea că putem să mergem oriunde, deşi ni se repetă periodic că nu putem să fim atât de liberi pe cât am dori. Un exemplu recent este respingerea accesului în spaţiul Schengen sau vizele care au fost în discuţie cu zece ani în urmă“, adaugă sociologul ieşean.

«Să citeşti Ultima noapte de dragoste ori Cel mai iubit dintre pământeni», spun ei, «să vezi Vânătorul de cerbi, asta era fericirea însăşi în anii 1980. Pe când azi ce mai înseamnă să citeşti o carte? Pierdere de timp».Ionel Alexe, sociolog

România trăieşte, de câţiva ani, o perioadă de revenire la dificultăţile economice şi de altă natură, asociate cu criza economică. Manualele de psihologie arată că nevoile de bază sunt cele avute în vedere în prim-plan în astfel de perioade. „Ajungem să ne gândim la idei precum libertate în diversele sale forme abia după ce suntem mai mult sau mai puţin sătui fizic, ne-am hrănit, avem căldură şi celelalte. Faptul că nu aveam căldură cu 20 de ani în urmă s-ar putea să fi uitat, faptul că acum putem avea căldură, dar este extrem de scumpă, ne face să ne gândim mai curând la costuri“, susţine Şoitu.

Cine sunt nostalgicii

Specialiştii susţin că cei care regretă această perioadă din istorie fac parte din categoria celor care nu au simţit pe pielea lor adevăratele „beneficii“ ale sistemului sau a celor care astăzi au o condiţie socială proastă. „Există oameni care suspină adânc după acele vremuri, vremuri pe care le-ar vrea reînfiripate. Cine sunt ei? Sunt favorizaţii regimului defunct, sunt bătrânii care îşi declamă apartenenţa la o generaţie robustă care a construit blocuri, uzine, tractoare şi petroliere. Sunt cei care leagă comunismul de vitalitatea vârstei lor tinere (şi potente). Sunt cei care nu au cunoscut pe pielea lor «beneficiile» comunismului, însă apreciază, din lecturi, «marele vis al omenirii»“, îi caracterizează pe nostalgici sociologul constănţean Ionel Alexe din Constanţa.

Şi mai există o categorie de nostalgici. „Mai sunt şi indivizii cărora li se pare că fericirea pe care o face posibilă noua orânduire e mult sub nivelul celei (clandestine, dar intense) din comunism. «Să citeşti Ultima noapte de dragoste ori Cel mai iubit dintre pământeni», spun ei, «să vezi Vânătorul de cerbi, asta era fericirea însăşi în anii 1980. Pe când azi ce mai înseamnă să citeşti o carte? Pierdere de timp». Dar degradarea sensului perceput de aceşti oameni spune ceva nu despre comunism şi lumea de după el, ci despre ei înşişi. Ei s-au banalizat, nu cărţile ori filmele bune. Întrebările esenţiale sunt tot acolo, însă fiinţa lor s-a golit de dorinţă şi disponibilitate“, arată Alexe.

Sociologul asigură însă că nu avem motive să fim nostalgici după Epoca numită de Aur de către propaganda regimului Ceauşescu, „în fapt o epocă de lemn putred şi fier încins, o perioadă de minciuni deşănţate şi enormă deznădejde, de sărăcie cumplită, teroare şi frică paralizantă“.

Ce ascunde nostalgia după Epoca de Aur: tinereţea şi siguranţa zilei de mâine

Atunci când se vorbeste despre perioada de timp încadrată cronologic între 1965-1989, societatea românească, şi în mod special persoanele aflate la pensie, se ancorează, parcă automat, într-un mit, pe care încetul cu încetul îl induc şi generaţiilor viitoare – mitul epocii de aur. Popular, referirile la acea perioadă sunt sintetizate prin expresia „atunci era mai bine“.

Istoricii cred că un posibil răspuns pentru această atitudine plină de regrete a vârstnicilor este aceea că fiecare individ îşi trăieşte propria-i Epocă de Aur -  tinereţea. De aceea, raportându-se la timpurile prezente, când a devenit bătrân, iar sănătatea îi este şubredă, rolul său social este redus, iar individul se raportează cu nostalgie la vremea când era tânăr şi totul era mai uşor, indiferent de starea economiei sau a societăţii.

Regimul comunist din România este regretat în momentul de faţă doar de cei care au avut beneficii materiale sau de oamenii care au au un nivel de cultură sub medie. George Vîşceleanu, psiholog

Şi istoricul clujean Vasile Lechinţan crede că în spatele acestei nostalgii se ascunde şi regretul că au trecut anii tinereţii. „Oamenii sunt nostalgici după comunişti şi pentru că atunci erau în puterea vârstei, erau tineri, iar părinţii unora dintre ei trăiau şi familia era întreagă“, adaugă Vasile Lechinţan.

De fapt, dintotdeauna, oamenii s-au raportat la o Epocă de Aur (a existat o epocă de aur, o vârstă de aur în preistorie când oamenii culegeau fructe, vânau şi nu făceau mare efort, o epocă de aur a antichităţii greceşti, romane, a modernităţii etc), iar asta s-a datorat nevoii noastre continue de a avea modele la care să ne raportăm în vremurile actuale care ni se par confuze, dar care mai târziu vor fi şi ele „epocă de aur“.

Ambulanţele nu mai veneau la vârstnici

Un episod povestit de un vârstnic din Ploieşti arată şi modul în care regimul „purta de grijă“ unora dintre cei care îl regretă. Înainte de 1989, la Europa Liberă, în fiecare seară se vorbea despre faptul că ambulanţele lui Ceauşescu nu mai vin la apelurile persoanelor în vârstă, pentru că acestea nu mai contau pentru regim şi erau sacrificate pentru a se face economii la carburanţi.

De părere că nu avem motive să regretăm Epoca de Aur sunt şi psihologii. „Regimul comunist din România este regretat în momentul de faţă doar de cei care au avut beneficii materiale sau de oamenii care au au un nivel de cultură sub medie. La momentul respectiv nu puteam să ne exprimăm liber, iar totul era o constrângere din toate punctele de vedere. Clar, psihic eram afectaţi. Putem vorbi de efectul de turmă în perioada aceea“, a spus psihologul George Vîşceleanu.

Se făcea şcoală şi erau locuri de muncă

În Epoca de Aur era întuneric noaptea în case, apa caldă era o raritate, însă se făcea şcoală şi toată lumea avea locuinţe şi locuri de muncă, cred românii la 23 de ani de la Revoluţie. „Anii ’60-’70 au fost cei mai buni. În perioada respectivă îmi aduc aminte că am mers în concediu la mare, la munte, la început cu părinţii, iar după, singur. În 1984 am primit casă de la stat, iar întreţinera era maxim 250 de lei. Toată lumea avea atunci un acoperiş deasupra capului şi un loc de muncă stabil. Acum, la 56 de ani ei sunt şomer, iar nimeni nu vrea să mă mai angajeze“, îşi aminteşte craioveanul Ilie Dumitru.

În momentul de faţă magazinele sunt pline, însă buzunarele sunt goale. „Din păcate, criza economică ne-a prins săraci şi aşa vom muri. Este adevărat că în perioada comunistă cumpăram produsele alimentare mai mult pe sub mână. Acum le avem pe toate, dar nu ne permitem mai nimic. Locuri de muncă nu mai sunt, case pentru tineri nu se mai construiesc, toate fabricile din oraş au fost vândute, iar acum sunt în faliment. Este normal să regretăm Epoca de Aur“, a spus Petronella Ivănescu.

Sociologul timişorean Marius Matichescu explică faptul că nostalgia vine şi pe fondul neîmplinirilor din epoca actuală. „Locul de muncă, locuinţa erau oferite atunci de sistem, iar acum se obţin atât de greu. Trebuie reţinut faptul că aceste nostalgii se întâlnesc la oamenii care întâmpină greutăţi acum“, a explicat sociologul Marius Matichescu.

Tinerii de 16-20 de ani nu au termen de comparaţie

În ciuda îngrădirii libertăţii de exprimare şi circulaţie sau a cruntei lipse de opţiuni de pe rafturile magazinelor, relativa siguranţă a unui acoperiş deasupra capului şi a unui loc de muncă, indiferent de aptitudini sau calităţi, au fost suficiente pentru ca mulţi să se gândească la anii de dinainte de 1989 ca la o perioadă mai bună. „În momentul de faţă, tinerii de 16-20 de ani nu au termen de comparaţie. Cei mai în vârstă se pot raporta la acea perioadă, chiar şi cei care doar au copilărit în comunism. Oameni care acum şi-au pierdut locul de muncă, vor găsi altul foarte greu şi constată, de exemplu, că e greu să le ofere copiilor o locuinţă. Nostalgia apare astfel ca un efect normal. N-o să întâlniţi nostalgia la un capitalist, un patron de firmă, la cineva care nu are probleme şi paote să-i ofere copilului un apartament sau chiar un loc de muncă“, a mai spus sociologul timişorean Matichescu.

Nostalgia comunistă nu există, este un spectacol critic

Nostalgia comunistă nu este decât dorul după ceva bun, crede sociologul bucureştean Lazăr Vlăsceanu. Bătrânii sunt nostalgici după tinereţe, cei care aveau funcţie sunt nostalgici după o viaţă mai bună. Nostalgiile singulare se pluralizează şi iau apoi forme politice.

„Este vorba despre nostalgia după un trecut glorios, sunt anumite experienţe din trecut de care oamenilor le este dor, dar nu se cheamă nostalgie comunistă. Cei care n-au loc de muncă astăzi duc dorul vremurilor când acest lucru nu era o problemă, cei care nu au unde locui şi-ar dori să aibă din nou locuinţe de la stat, asta nu înseamnă că există cineva care ar vrea să se întoarcă cu adevărat acolo. De altfel, în general, nimeni nu vrea să se întoarcă în trecut. Nu a existat niciun caz de comunitate sau ţară care să se întoarcă, nimeni nu face treaba asta. Istoria nu se repetă, dar pot exista similitudini. Nostalgia comunistă nu există, este un spectacol critic“, conchide Vlăsceanu.

La acest articol au colaborat Cezar Pădurariu, Vali Silaghi, Dana Mihai, Sînziana Ionescu, Ionuţ Ungureanu, Florina Pop, Andreea Mitrache.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Vizita conducătorilor de partid şi de stat în regiunea Suceava (Uzinele Textile Botoşani) FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota 100/1966

Imagini din aceeasi galerie
  • Vizita conducătorilor de partid şi de stat în regiunea Suceava (Uzinele Textile Botoşani) FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota 100/1966
  • Vizita conducătorilor de partid şi de stat în regiunea Suceava  FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota 107/1966
  • Membri ai conducerii de partid şi de stat vizitând regiunea Argeş (Piteşti) FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota 113/1966
  • Membri ai conducerii de partid şi de stat vizitând regiunea Argeş (Piteşti)  FOTO Fototeca online a comunismului românesc
  • Membri ai conducerii de partid şi de stat vizitând regiunea Argeş (Uzinele Chimice Piteşti) FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota 117/1966
  • Membri ai conducerii de partid şi de stat vizitând regiunea Argeş (Silişteni)  FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota 123/1966
  • Membri ai conducerii de partid şi de stat vizitând regiunea Argeş (Slatina) FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota 128/1966
  • Membri ai conducerii de partid şi de stat vizitând regiunea Oltenia (Uzinele “Electroputere” Craiova) FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota 135/1966
  • Aspect din timpul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota 150/1966
  • Adunarea activului de partid, convocată de C.C. al P.C.R. în legătură cu Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota 190/1966
  • Vizita conducătorilor de partid şi de stat în regiunea Mureş Autonomă Maghiară (Gheorghieni) FOTO Fototeca online a comunismului românesc. Cota  223/1966 
Distribuie imaginea
citeste totul despre: