Ţara umilinţei în Templele Foamei: cum ne-am bătut pe un ou, pe „Fraţii Petreuş” de pe cartelă sau pe o sticlă cu lapte. Lumina, butelia şi căldura, la porţie

Ţara umilinţei în Templele Foamei: cum ne-am bătut pe un ou, pe „Fraţii Petreuş” de pe cartelă sau pe o sticlă cu lapte. Lumina, butelia şi căldura, la porţie

Indiferent de vreme, oamenii stăteau la coadă pentru butelii

Cozile nesfârşite pentru o bucată de carne, laptele, ouăle şi brânza la raţie, frigul din dormitor, bezna din sufragerie, propaganda de pe micile ecrane, toate acestea sunt doar câteva dintre sfidările cu care oamenii au ajuns să se obişnuiască în anii 1980, dar care trădau reguli minimale de viaţă decentă. adevarul.ro vă propune o introspecţie în „lumea umilinţei” de dinaintea Revoluţiei din 1989.

Ştiri pe aceeaşi temă

Începutul anilor ‘80 a venit cu o economie socialistă care a dus la sacrificii din partea românilor. Preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi cotidian au început să crească, iar lipsurile alimentare au dus la cozile interminabile pentru pâine, lapte, carne sau fructe.

Anii '80 au adus orădenilor un consum raţionalizat de alimente. S-au reintrodus cartelele şi  s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”.

Cei care au trăit vremurile de dinainte de 1990 cu siguranţă că îşi aduc şi astăzi aminte cu tristeţe de sutele de ore petrecute la cozile de la alimentara, pentru a-şi procura produsele alimentare necesare traiului, de frigul pătrunzător din apartamente şi de alte umilinţe din acea perioadă neagră a României.

Vrâncenii, ca şi concetăţenii lor din toată ţara, au trăit vremuri deloc uşoare în anii deceniului ’80, în special în ultima sa parte, chiar dacă mulţi dintre ei nu au încetat să fie nostalgici după acele vremuri.

Două pâini de familie

După calculele comuniştilor, pentru o persoană era de ajuns o jumătate de pâine, nici mai mult nici mai puţin, aşa că dacă, de exemplu, o familie număra 4 persoane, putea să cumpere într-o zi 2 pâini. Unul din membrii familiei se prezenta la magazinul alimentar, musai cu cartela la el, şi abia după ce arăta acest document i se vindea pâinea. Vânzătorul bifa cu pixul pe ziua respectivă, ca nu cumva cumpărătorul să mai vină o dată să ia pâine. Şi zahărul, făina şi uleiul se vindeau tot pe cartelă, câte un kilogram/litru de persoană într-o lună.

Cozile interminabile la alimente, frigul din locuinţe, energia electrică cu porţia sunt lucruri pe care severinenii nu le pot uita cu uşurinţă.

Sibiul, salvat de Nicu Ceauşescu

Sibienii n-au fost scutiţi de legendarele cozi comuniste, nici de gazul „cu porţia”, unde dacă depăşeai cota autorităţile te ardeau la buzunare. Au fost însă norocoşi şi invidiaţi odată cu venirea lui Nicu Ceauşescu prim-secretar la Sibiu, când alimentarele au fost aprovizionate altfel şi găseai fără probleme alimente de bază. A rămas legendară „casa de comenzi”, de unde şefimea îşi procura ness, alune sau ciocolată.

Sibiul în comunism. De la cozi la alimente şi cote de gaz la „răsfăţul” de după numirea lui Nicu Ceauşescu prim-secretar la Sibiu

Transportul în comun, o umilinţă

Cozi nesfârşite pentru o bucată de carne, laptele, ouăle şi brânza la raţie, frigul din dormitor, bezna din sufragerie, propaganda de pe micile ecrane, toate sunt doar câteva din sfidările de zi cu care oamenii au ajuns să se obişnuiască în anii 1980. Deşi era capitala ţării, nici bucureştenii nu au scăpat de sfidarea comunistă.

În anii '80 numărul maşinilor înmatriculate în Bucureşti era de circa 100 de mii, faţă de cel de astăzi care depăşeşte două milioane. Cu toate astea, umilinţa era nelipsită.

Judeţul Olt, chiar dacă „l-a dat ţării” pe Nicolae Ceauşescu, cel care a condus Republica Socialistă România timp de 22 ani, a avut o soartă similară cu celelalte judeţe ai căror locuitori au dus o viaţă plină de lipsuri. Cu toate acestea, imaginea marilor magazine universale amplasate în centrul oraşelor mai importante, „alimentările” cu inerentele lor cozi la orice fel de produse, nu au dispărut nici în prezent din memoria românilor.

În municipiul Slatina, capitala judeţului Olt, anii şi lipsurile de dinainte de Evenimentele din Decembrie 1989 sunt încă foarte prezente în memoria locuitorilor de peste 32-34 de ani.

Scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu a fost închisă 14 ani în lagărele comuniste. Pentru că nu a dorit să „colaboreze” cu regimul, a fost supusă tuturor metodelor de tortură: izolator, bătaie la tălpi, înfometare, îngheţ şi cătuşe americane. Cu toate acestea, consideră că viaţa în perioada comunistă era mai rea decât lagărul. „Afara era altă lume, lipsisem 14 ani, ani în care comunismul a înaintat triumfător. Mi-a fost mai grea acomodarea la aşa-zisa libertate decât acomodarea cu închisoarea”, marturiseste scriitoarea Aspazia Otel Petrescu.

În Piatra Neamţ, oamenii cumpărau ouă în căciulă şi tremurau când aveau carne în frigider.

Trocul, moneda din timpul Comunismului

Cozile şi umilinţele erau binecunoscute şi în Bistriţa în perioada comunistă. Printre alimentele care se vindeau cu porţia se număra: zahărul, salamul sau uleiul. Cu toate acestea, cei ai mulţi dintre bistriţeni găseau metode să contracareze fenomenul fiind în floare „trocul”.

Municipiul Bistriţa era împărţit pe zone, fiecare revenindu-i câte o alimentară, care de multe ori era goală.

Cu siguranţă, cu toţii ne aducem aminte de vremurile în care se stătea la coadă pentru un kilogram de portocale, în care uleiul şi pâinea se dădeau la cartelă cu porţia sau în care apa caldă era un lux pentru mulţi dintre vasluieni. Mulţi dintre noi au rămas nostalgici ai acelor vremuri, însă cei mai în vârstă ştiu un singur lucru: la Vaslui era mult mai bine ca în alte părţi.

Un lucru este clar: cei care au trecut de 30 de ani şi care îşi mai aduc aminte de vremurile din „epoca de aur“ susţin la unison că toată lumea se prefăcea că trăişte bine şi este fericită. Cei mai în vârstă, însă, ne spun că la Vaslui era chiar mai bine decât în marele oraşe ale ţării, în ciuda faptului că acum acest judeţ este, poate, cel mai sărac din ţară, după cum o dovedesc cifrele legate de şomaj sau de salariu.

3-4 ani pentru o Dacie, putere de cumpărare mai mare

Sociologul clujean Ioan Hossu povesteşte cum românii stăteau la coadă atât pentru hrană, cât şi pentru a primi un aragaz sau o Dacie. În ultimul caz trebuia să te înscrii cu 3-4 ani înainte. Hossu îşi aduce aminte că un salariu bun era, în acea perioadă, între 2.500 şi 3.000 de lei şi că peste tot se găseau creveţi vietnamezi şi spumant „Zarea“.

În Cluj, coada din perioada comunistă trecea de la necesitate, la frustrare şi apoi la „stil de viaţă“.

Băimărenii îşi amintesc şi în ziua de astăzi de zilele grele prin care treceau când trebuia să se aprovizioneze. Căldura, curentul şi apa caldă erau doar alte probleme de care se loveau în perioada comunistă. Cu toate acestea, unii spun că puterea de cumpărare era mai mare pe acea vreme chiar dacă stăteau ore întregi la cozi.

Restricţiile impuse pe vremea comuniştilor sunt amintiri negre pentru maramureşeni.

Ultimii ani de comunism, cei mai crunţi pentru români, au fost la fel de apăsători şi pentru locuitorii din oraşul gri al „aurului negru“. Deşi Ploieştiul se lăfăie, la propriu, pe o pernă de gaze naturale, aragazul avea presiune doar noaptea, iar căldura din calorifere nu reuşea să desmorţească nici măcar imaginaţia copiilor care se distrau în beznă cu teatrul de păpuşi, proiectat pe pereţii apartamentelor de degetele îndemânatice ale părinţilor.

„Joi bagă pui la OMNIA!“ Lunga umilinţă a unei zile în Ploieştiul comunist

Singurul loc din Bărăgan unde în anii comunismului se găseau „de toate„ era localul Privighetoarea din Slobozia. Oamenii din toată ţara făceau cozi imense pentru a cumpăra portocalele sau bananele aduse din import. Astăzi, simbolul comunist al occidentului a ajuns o ruină.

Restaurantul cu de toate. România mânca banane, portocale şi ciocolată din import la popasul Privighetoarea

Oazele Comunismului

În peisajul sordid al comunismului existau oaze de aprovizionare, unde oamenii îşi căutau cunoştinţe vitale. Erai aranjat dacă aveai „pe cineva“ care să lucreze la abator, la fermă, la alimentara, la gostat, la peco sau la butelii. Aşa puteai face rost, pe sub mână, de tot ce te-ar fi costat nopţi la cozi şi încăierări pentru obţinerea unui loc la rând.

La Constanţa, toată lumea se îmbrăca şi se încălţa de la magazinul Tomis sau de la Romarta - unde găseai marfă Guban.

Pensionarii tulceni îşi amintesc şi acum, printre rânduri, despre umilinţele îndurate în ultimii ani ai comunismului, atunci când o bucată de pâine în plus le lumina ziua, atunci când foamea făcea regulile.

Au existat şi părţi bune ale comunismului, povestesc tulcenii. Dar totul este aşezat în umbră de goana permanentă pentru mâncare.

Timişorenii născuţi până în 1980 îşi amintesc şi acum perioadele în care, timp de două ore pe zi, în fiecare seară, se opreau în acelaşi timp curentul, căldura şi apa caldă. Era vremea în care temele se făceau la lumina lumânărilor, „Europa Liberă” se asculta, încet, la micul radio cu baterii şi, dacă era iarnă, întreaga familie se cuibărea sub pături, aşteptând revenirea la viaţă a caloriferelor.

Timişoara a fost şi de această dată altfel: cum au îndulcit Comtimul şi comerţul cu sârbii umilinţele vieţii sub comunism
 

În Târgu-Mureş, ca în toate oraşele din ţară, anii '80 au reprezentat o perioadă în care statul la coadă a devenit un obicei nedorit al tuturor localnicilor. Fiecare zonă mai importantă din fiecare cartier avea aprozarul sau alimentara de la care mureşenii se aprovizionau cu lapte, conserve de carne, fructe, zahăr şi multe altele. În ceea ce priveşte carnea, lucrurile devin mai ”serioare”.

Martorii vremii îşi amintesc că, deşi oamenii se comportau de cele mai multe ori civilizat, atunci când timpurile erau grele, iar alimentele puţine (în special pe timp de iarnă), oamenii se luau chiar şi la bătaie pentru un kilogram de carne de porc sau vită. Şi erau timpuri când, deşi nimeni n-a murit de foame, zeci de oameni se întorceau cu plasele goale după ore întregi petrecute la cozi.

Magazine precum Cosmos, Saturn, Orient, Olimp, Mocca, Doina, Dacia, Diamant, Fortuna, ABC şi multe altele asemenea, au devenit atât de faimoase pe plan local, încât au dat numele zonelor în care sunt amplasate. Mureşenii erau atât de obişnuiţi cu statul la coadă, încât la un moment dat devenise un procedeu de socializare.

Şi în Galaţi, situaţia era la fel. Chiar dacă sălbaticul şi originalul capitalism românesc supune la privaţiuni greu de îndurat cea mai mare parte a populaţiei, în condiţiile în care şomajul face ravagii şi  cumpărarea unei locuinţe dintr-un salariu obişnuit a devenit o utopie, a regreta „vremea lui Ceauşescu”, mai ales cea din anii care au precedat fuga dictatorului, cu elicopterul, este de neînţeles şi de neacceptat.

Pentru a povesti vieţile chinuite a zeci de mii de familii de gălăţeni în acele vremuri ale foamei, întunericului şi prigoanei securiste, ar fi nevoie de scrierea atâtor carţi cât pentru a umple rafturile unei mari biblioteci publice. Nu e cu putinţă aşa încât rândurile care urmează pot fi considerate o picătură de aducere aminte într-un ocean de firească, dar necuvenită uitare. Aflaţi mai multe despre viaţa în „Epoca de aur“.

La acest material au colaborat: Florina Barbu, Borcea Ştefan, Ionuţ Ungureanu, Corina Macavei, Ramona Găină, Mugurel Manea, Anca Sevastre, Bianca Sara, Ionuţ Balaban, Florina Pop, Carp Cosmin, Dana Mihai, Mădălin Sofronie, Sinziana Ionescu, Claudia Petraru, Vali Silaghi, Marius Mototolea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: