Româncele care s-au iubit cu Tolstoi

Lev Tolstoi

12 martie 1854. Este ziua în care sublocotenentul Lev Nicolaevici Tolstoi ajunge la Bucureşti, având posibilitatea să constate pe viu de ce îi plăcea mareşalului Kutuzov, cu aproape o jumătate de secol în urmă, să-şi petreacă vremea dintre războaie aici.

Din pricina lui, a acestui mareşal bătrân, care lupta pe toate fronturile cu îmbrăţişările duducilor tinere, avea să fie pomenit Bucureştiul de două ori în romanul de mai tîrziu, „Război şi pace“. De la Bucureşti l-a adus ţarul pe Kutuzov, instalându-l în fruntea armatei care l-a învins pe Napoleon la Borodino. Peste ani, peste foarte mulţi ani, mareşalul se întoarce în ţara noastră sub  forma unui bust, pe care îl putem găsi şi azi în curtea spitalului Filantropia, printre ai cărui fondatori s-a numărat.

Dar să revenim în primăvara anului 1854. Trecuse vremea Regulamentelor organice, sau orgasmice, dacă e să le interpretăm în cheia deşucheatului ofiţer superior, cheie ce i se potrivea puţintel şi ofiţerului inferior care era Tolstoi. „Toată seara am petrecut-o tălălăindu-mă după fete“, scrie acest tânăr de 26 de ani în jurnalul său, în care făcea însemnări aproape zilnic. Cele mai multe dintre aceste însemnări nu-i sunt deloc favorabile. Crede despre el că e urât, neîndemânatic, intolerant, iarascibil, leneş, fără o cultură temeinică, modernă, şi chiar fără talent! (Dumnezeule, fără talent, auzi! Asta era părerea lui Tolstoi despre…Tolstoi, la Bucureşti!). Despre ţara în care tocmai ajunsese, sublocotenetul Tolstoi are, în contrast cu majoritatea camarazilor lui, o părere destul de bună. Iată ce notează în ziua de 11 iulie 1854 în Jurnal:

Mi-a dispărut părerea prostească şi nedreaptă ce mi-o făcusem la adresa valahilor, părere generală în toată armata, şi pe care mi-am însuşit-o de la nătărăii cu care am avut de-a face până acum. Soarta acestui popor este duioasă şi tristă.

Într-o altă pagină de jurnal, viitorul mare scriitor notează: Am alergat după o muiere, cu toate că-mi dădusem cuvântul să nu mai îmbrăţişez pe nimeni cel puţin o lună, şi chiar şi atunci, numai în caz de dragoste. N-o face prea des, dar o face, şi nu în caz de dragoste, de îndrăgostire, mai exact. Când să te îndrăgosteşti, când eşti mai toată ziua pe drumuri? Ba la Giurgiu, ba la Moara Domnească, ba la Buzău, apoi, Focşani, Panciu, Tecuci, Bârlad, Vaslui, Iaşi.

În ziua de 3 septembrie, Lev Nicolaevici părăseşte, după aproape şase luni de stat în România, teritoriul de azi al ţării noastre. S-a iubit în vremea asta cu câteva localnice. Dintre toate, reţine pentru posteritate doar numele Zamfirei, o focşăneancă de felul celor ce-l priponiseră pe Kutuzov la Bucureşti. A fost doar o noapte de dragoste. Pesemne că Zamfira n-a ştiut niciodată cine a fost cel ce trecuse în noaptea aceea prin patul ei.

Deşi se spune că nu te poţi ruga decât pentru viitor, eu încerc să mă rog totuşi pentru trecut, în speranţa ivirii pe lume a unui copil din împreunarea fugară a celor doi. Mi-este pur şi simplu drag să-mi închipui c-o parte din fiinţa lui Tolstoi a rămas într-o fiinţă de aici, iar fiinţa aceasta s-a multiplicat în alte fiinţe, trecând pragul veacurilor până în ziua de azi.

P.S: Cu riscul de a-i supăra pe unii, am scris săptămânile trecute un text despre Dinu Săraru. Nu din dorinţa de a-i supăra şi mai mult, adaug la lucrurile ce i se pot  „imputa”  fostului director al Teatrului Mic, încă unul. E vorba de existenţa librăriei Humanitas din Râmnicu Vâlcea, singura din tot oraşul. Ar dispărut şi ea dacă Dinu Săraru nu s-ar fi războit cu cei care îi puseseră gând rău, urmând ca locul cărţilor de pe rafturi să fie luat de mezeluri!