Seria cărţilor consacrate scoaterii la iveală a ceea ce Tzvetan Todorov numea „memoria răului”, cărţi puse la dispoziţia cititorului român de la începutul lui 1990 încoace, s-a îmbogăţit de puţină vreme cu o carte copleşitoare. E vorba despre Destin în bătaia vântuluijurnal, scrisă de Evghenia Ghinzburg. O carte datorată unei ilustre condamnate politic în vremea Marii Terori. După ce i s-a interzis să mai predea la Universitate, în ciuda impecabilei sale pregătiri profesionale, după ce a fost exclusă din PCUS sub un pretext străveziu la 7 februarie 1937 şi după ce a fost arestată de NKVD câteva zile mai târziu, pe 16 februarie.

Eliberată în vremea falsei, înşelătoarei şi interesatei liberalizări ticluită de Nikita Hrusciov, un Hrusciov căreia avea să-i arate acestuia recunoştinţă, exprimată ca atare într-unul din pasajele din partea finală a jurnalului său, Evghenia Ghinzburg, scriitoare, jurnalistă şi profesor, om cu o solidă pregătire profesională umanistă, s-a apucat să îşi aştearnă pe hârtie cumplitele-i, teribilele-i amintiri. Cu convingerea- cum altfel decât naivă, dar simptomatică pentru cât de mare a fost orbirea comunistă, cât de puternică vraja, cât de mare minciuna, îndeosebi în fosta Uniune Sovietică- cu convingerea, spun, că jurnalul ei, un jurnal ce dezvăluie fără mânie, fără acute, fără excese retorice ce s-a întâmplat în Rusia sovietică în vremea lui Stalin, ar putea vedea lumina tiparului în ţara sa natală.

 Numai că, atunci când Evghenia Ghinzburg a terminat de scris cartea ei, vremea dezvăluirilor, cea care îi permisese, bunăoară, lui Aleksandr Soljeniţin să publice în Novîi Mir celebra nuvelă O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, trecuse demult. Îi pusese stavilă însuşi Nikita Hrusciov, fost complice metamorfozat în acuzator interesat al lui Stalin. Căruia astfel de mărturii nu îi mai erau utile. Iar schimbarea de gardă de la Kremlin, preluarea puterii de tripleta Brejnev- Podgornîi, Kosîghin, a întărit interdicţia.

Aşa se face că, printr-un complex de împrejurări detaliat de Lev Kopelev şi Raisa Orlova în Anexele cărţii, apărută în traducerea românească a Antoanetei Olteanu în 2015 în colecţia Historia a editurii Corint, Destin în bătaia timpului, a cărui prim titlu a fost Drumul abrupt. Timpul cultului personalităţii. O cronică, a fost tipărită pentru prima oară în 1967 la editura Mondadori. Câteva luni după ce, tot în Occident, la Londra, apăruse un prim text demascator despre esenţa comunismului de tip sovietic, text semnat de Varlam Şalamov. Cu un an înainte ca, deja amintitul Aleksandr Soljeniţîn, să fi fost silit să publice, tot în afara graniţele URSS, Primul Cerc şi Pavilionul Canceroşilor. Puţin a lipsit ca Evghenia Ghinzburg să nu fie din nou arestată. Şi doar o neaşteptată schimbare de personal de la vârful serviciilor de represiune sovietice, la fel de neaşteptată precum dizgraţia lui Beria ori cea a lui Ejov, evocate în jurnal, să nu o arunce din nou în închisoare.

Trei sunt lucrurile care m-au frapat citind cartea Evgheniei Ghinzburg. Socotită pe drept cuvânt de Hannah Arendt „un volum care trebuie să stea alături de memoriile Nadejdei Mandelştam şi de Arhipelagul Gulag al lui Aleksanr Soljeniţin”.

Mai întâi, extraordinara, inexplicabila credinţă în comunism, în pretinsele sale valori umaniste. Chiar şi atunci când aceste pretinse valori fuseseră deja contrazise de realitate. O credinţă păstrată ca atare, multă vreme, în mică măsură subţiată în timp. În pofida tuturor relelor, umilinţelor, nedreptăţilor cărora au trebuit să le facă faţă, nu doar  Evghenia Ghinzburg, ci şi celelalte femei. Arestate pe nedrept, pe motive politice străvezii, inventate, condamnate abuziv şi silite uneori să stea alături de deţinutele de drept comun. Cu care împărţeau aceeaşi celulă. Aceste deţinute, hoaţe, criminale, delapidatoare, prostituate, erau, pentru sistemul represiv sovietic, mult mai „onorabile” şi, în consecinţă, mult mai bine tratate decât deţinutele fără vină. Care în faţa abuzurilor nu aveau cum să protesteze decât invocând doctrina comunistă, pretinsa lui legalitate şi dreptatea presupusă a lui Stalin.

În al doilea rând, merită, cred, elogiată fabuloasa memorie a Evgheniei Ghinzburg. Capacitatea ei de a reconstrui peste ani o epocă, de a conferi forţă de evocare faptelor, de a-şi apropia cititorul. De a-l face să retrăiască odată cu ea evenimentele. Citind cartea, m-am dus cu gândul şi am făcut comparaţii cu alte şi alte texte fundamentale ale literaturii carcerale de la noi şi din întreaga lume. Am fost mereu tentat, sunt şi acum, să compar Destin în bătaia vântului cu Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid. Chiar dacă Evghenia Ghinzburg nu merge până acolo încât chiar să deseneze, în scopul dreptei aduceri aminte,  lagăre, închisori şi celule.

În fine, strâns legat de vasta cultură, dar şi de memoria de excepţie a autoarei acestui roman autobiografic, deja menţionate, se cere evocat un aspect care impune comparaţii, după părerea mea, defel forţate, între Destin în bătaia vântului şi Jurnalul fericirii. Salvarea prin cultură. Adesea, deţinutele politic, femei de aleasă condiţie intelectuală, foste comuniste,  îşi recitau unele altora, spre enervarea gardienilor, zeci, sute, mii de versuri din marea literatură rusă. Sau creau versuri pe care, neavând cum să le noteze, fiindcă nu le era îngăduit accesul la hârtie şi creion, le memorau. Cu credinţa, cu speranţa că va veni o vreme când acele poezii vor putea fi împărtăşite lumii.

Evghenia Ghinzburg- DESTIN ÎN BĂTAIA VÂNTULUI-JURNAL; Traducerea din limba rusă: Antoaneta Olteanu; Prefaţă de Armand Goşu; Cuvânt înainte de Antonina Aksionova; Editura Corint, Bucureşti, 2015