E foarte bine că au loc târguri de cărţi, bineînţeles. E foarte bine că ele se “multiplică” în alte oraşe (căci Bookfest, bunăoară, a început să organizeze, de-a lungul anului, ediţii mai mici ale târgului în provincie). Ceea ce însă mi se pare că devine foarte îngrijorător este faptul că, în restul timpului, preocuparea pentru cărţi şi lectură bălteşte într-o rutină fatalistă: editurile se străduiesc să supravieţuiască, ministerul Culturii zice că-s bani puţini, câte cineva se mai lamentează că nu se mai citeşte ca altădată, vreun literat mai răbufneşte împotriva computerului şi Internetului şi cam atât. De ani întregi se întâmplă asta. Şi nu se face mai nimic. Sau se face: câte-un ONG mai întreprinde o campanie pentru promovarea lecturii. Dar e prea puţin.

Rămâne totuşi o problemă majoră: de fapt, nu ştim câţi oameni citesc în România. Nu s-a făcut niciun studiu serios şi aplicat pe tema asta, doar nişte sondaje cu rezultate aproximative, din care ne putem da seama că semănăm, la acest capitol, cu ţările mediteraneene, nu cu cele nordice. Dacă privim însă în jur şi observăm halul în care se vorbeşte în public, dacă luăm la puricat agramatismele de prin postările de pe forumurile online ori de pe Facebook, dacă luăm în considerare faptul că abandonul şcolar a crescut (la fel şi cota de analfabetism), ne dăm seama că starea culturală a naţiei a devenit îngrijorătoare. Pare că predomină opinia lui Mitică Dragomir, culeasă de Radu Paraschivescu în noua sa antologie de perle Noi vorbim, nu gândim, apărută la Editura Humanitas: ”Citeşti azi, citeşti mâine, citeşti poimâine, te apucă pandaliile, fratele meu!”. Temător de pandalii, poporul se fereşte de citit.

Ar fi nevoie, până nu devine prea târziu, de un proiect amplu şi serios pentru a îmbunătăţi situaţia. E mai important chiar decât “masterplanul pentru autostrăzi”. Şi nici măcar nu trebuie să inventăm apa caldă, ci pur şi simplu să ne inspirăm din ce au făcut alţii. De exemplu, în SUA s-a iniţiat în urmă cu câţiva ani un program naţional susţinut de National Endowment for the Arts numit The Big Read

Se constatase, în urma unui studiu, că adulţii americani citesc tot mai puţină literatură, iar tinerii şi mai puţină. Aşa încât a fost imaginat un program amplu, aplicat cu ajutorul unor organizaţii neguvernamentale, care să-i atragă pe oameni spre lectură şi spre discuţii despre cărţi. A dat rezultate: după câţiva ani, s-a constatat că peste 50% dintre americani citesc literatură.

Programul continuă şi acum. De ce au făcut americanii asta? Doar aşa, de dragul literaturii, pentru că e frumos şi bine să citeşti romane şi poezii? Nu neapărat. Ci pentru că se constatase, în studiile făcute, o scădere a abilităţilor de a citi şi de a comunica, mai ales “la prima generaţie de adolescenţi şi tineri adulţi crescuţi într-o societate plină de jocuri video, telefoane celulare, iPod-uri, laptopuri şi alte dispozitive electronice”. Problema devenise, aşadar, strategică. Şi, în loc de lamentări şi acuzaţii la nimereală cum că noile tehnologii strică lectura, programul The Big Read a folosit noile tehnologii şi accesul tot mai mare la Internet pentru a stimula lectura literară. De altfel, studiile ulterioare au demonstrat că tocmai noile tehnologii, Internetul, apariţia tabletelor şi a altor dispozitive (Kindle etc.) a făcut ca numărul cititorilor de literatură să crească.

Ştiu, o să spuneţi că “la noi, aşa ceva e imposibil, nu ne putem compara cu americanii”. Păi tocmai asta e problema: dacă ne mulţumim în continuare cu lamentările mioritice, n-o să ne putem compara niciodată. Cu nimeni. O să rămânem unici şi neînţeleşi, cu pandaliile noastre.