Citiţi un fragment în exclusivitate din „Zgomotul timpului“, noul roman al lui Julian Barnes, despre viaţa compozitorului rus Dmitri Şostakovici

Citiţi un fragment în exclusivitate din „Zgomotul timpului“, noul roman al lui Julian Barnes, despre viaţa compozitorului rus Dmitri Şostakovici

Dmitri Şostakovici

Cel mai recent roman al lui Julian Barnes, „Zgomotul timpului“, apare la editura Nemira, în colecţia Babel, în traducerea lui Virgil Stanciu, şi se lansează la Târgul de carte Gaudeamus din noiembrie. Vă oferim un fragment în exclusivitate pentru „Adevărul“ din acest nou volum al reputatului autor britanic.

Ştiri pe aceeaşi temă

Romanul – o biografie ficţională – se concentrează pe viaţa compozitorului Dmitri Şostakovici, care se află în postura ingrată a celor mai mulţi dintre intelectualii şi artiştii din blocul sovietic: aceea de a colabora cu un regim opresiv sau de a fi o victimă a lui. Proza lui Barnes îmbină detaliile biografice cotidiene cu situaţii şi observaţii care ridică probleme universale: raportul artă-putere politică, limitele curajului în faţa opresiunii sau exigenţele morale uneori fatal de mari.

Julian Barnes prezintă cu lumini şi umbre destinul unui mare muzician, dar şi drumul parcurs de Uniunea Sovietică, într-o strălucită explorare a sensului şi a locului artei în societate. Este anul 1935 şi tânărul compozitor Şostakovici se teme pentru viaţa sa, căci Stalin e brusc interesat de muzica lui. Artistul e sigur că va sfârşi în Siberia şi priveşte în urmă la propria viaţă. Totuşi, are noroc şi nu devine o victimă. Însă preţul e mare: capitularea în faţa regimului.

„O ambiţioasă alegorie orwelliană despre dificultăţile întâmpinate de artişti în societăţile totalitare şi o parabolă kafkiană despre eforturile unui om fricos de a se lupta cu o realitate suprarealistă.“ The New York Times

Julian Barnes (foto dreapta) s-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957 şi 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a devenit redactor literar şi a semnat recenzii în New Statesmen şi New Review. Între 1979 şi 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen şi apoi pentruObserver. Opera lui Julian Barnes numără peste cincisprezece volume de proză şi eseuri, cariera sa literară fiind încunu­nată de numeroase premii şi distincţii: Somerset Maugham Award pentru Metroland (1981), Geoffrey Faber Memorial Prize (1985), Prix Médicis pentru Papagalul lui Flaubert (1986), E.M. Forster Award (decernat de American Academy and Institute of Arts and Letters, 1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour Prize (1988), Prix Femina pentru Trois (1992). A fost de trei ori finalist la Booker Prize: în 1984 pentru Papagalul lui Flaubert, în 1998 pentru Anglia, Anglia şi în 2005 pentru Arthur & George. Statul francez i-a acordat în 1988 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, în 1995 a fost numit Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a primit titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. De asemenea, în 1993 Fundaţia FVS i‑a acordat Shakespeare Prize, iar în 2004 a fost recompensat cu Premiul Statului Austriac pentru Literatură Europeană. În prezent locuieşte la Londra. În 2011, i-a fost decernat Man Booker Prize pentru romanul Sentimentul unui sfârşit (Editura Nemira, 2013).

Fragment în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“ din „Zgomotul timpului“, noul roman al lui Julian Barnes:

„Îşi petreceau verile pe o fostă moşie de la Ivanovo, unde Gospodăria Colectivă de Găini numărul 69 devenise ad hoc o Casă a Compozitorilor. Aici îşi scrise Simfonia a VIII-a, la un birou alcătuit dintr-o bucată de scândură bătută în cuie pe peretele interior al unui coteţ de găini. Putea lucra oricând, indiferent de haosul şi hărmălaia din jur. Asta era salvarea lui. Pe alţii îi distrăgeau zgomotele vieţii obişnuite. Prokofiev i-ar fi alungat pe Maxim şi pe Galya dacă i-ar fi auzit din cameră comportându-se ca nişte copii, dar pe el, personal, nu-l deranjau zgomotele. Singurul lucru care-l deranja era lătratul câinilor: acel zgomot insistent, isteric, tăia în două muzica pe care o avea în cap. De aceea prefera pisicile câinilor. Pisicile erau totdeauna fericite să-l lase să compună.

Cei care nu-l cunoşteau şi urmăreau viaţa muzicală doar de la distanţă îşi imaginau probabil că trauma din 1936 era definitiv îngropată în trecut. Comisese o mare eroare compunând Lady Macbeth din Mtsensk şi Puterea îl admonestase, pe bună dreptate. Pocăindu-se, scrisese răspunsul creator al unui artist sovietic la critica justificată. Apoi, în timpul Marelui Război Pentru Apărarea Patriei, compusese Simfonia a VII-a, al cărei mesaj antifascist răsunase în toate colţurile lumii. Şi aşa se învrednicise de iertare.

Dar cei care înţelegeau felul în care opera religia – şi, deci, Puterea – ştiau mai bine. Poate că păcătosul a fost reabilitat, dar asta nu însemna că păcatul în sine fusese eliminat de pe faţa pământului; nici pomeneală. Dacă cel mai cunoscut compozitor al ţării putea cădea în eroare, cât de gravă trebuia să fie acea eroare şi cât de primejdioasă pentru alţii! Deci, păcatul trebuia numit şi reiterat şi repercusiunile lui trebuiau prevenite etern. Cu alte cuvinte, „Brambureală în loc de muzică“ devenise un subiect de manual, intrase în cursurile de la Conservator şi în istoria muzicii.
Nici nu se putea ca principalul păcătos să fie lăsat să-şi continue drumul nepăstorit. Cei pricepuţi la teolingvistică, analizând formulările editorialul din Pravda cât merita acesta de strâns, vor fi observat referirea implicită la muzica de film. Stalin îşi exprimase marea lui apreciere a coloanei sonore scrise de Dmitri Dmitrievici pentru trilogia Maxim, iar despre Jdanov se ştia că în fiecare dimineaţă îi cânta la pian soţiei „Cântecul Contraplanului“. La cel mai înalt nivel, opinia era că Dmitri Dmitrievici Şostakovici nu era o cauză pierdută şi că, bine îndrumat, era capabil să compună muzică limpede, realistă. Arta aparţinea Poporului, după cum decretase Lenin, iar pentru poporul sovietic cinematografia era mult mai valoroasă şi mult mai folositoare decât opera lirică. Şi aşa, Dmitri Dmitrievici primise acum îndrumări preţioase, cu rezultatul că în 1940 i se conferise Steagul Roşu al Muncii ca răsplată, se preciza, pentru muzica de film. Dacă urma în continuare linia Partidului, cu siguranţă că ăsta se va dovedi primul dintre multe onoruri de acest fel.

În 5 ianuarie 1948 – la doisprezece ani după vizita lui scurtată la Lady Macbeth din Mtsensk – Stalin şi anturajul său erau din nou la Bolşoi, de data asta la Marea Prietenie, de Vano Muradeli. Compozitorul, preşedinte al Fondului Muzical Sovietic, se mândrea că scrie muzică patriotică, melodioasă şi realist-socialistă. Opera aceasta, comandată pentru sărbătorirea a treizeci de ani de la Revoluţia din Octombrie, într-o montare somptuoasă, se bucurase deja de două luni de succes extraordinar. Tema ei: consolidarea puterii comuniste în Caucazul de Nord, în timpul Războiului Civil.
Muradeli era un georgian care-şi cunoştea istoria; din nefericire pentru el, şi Stalin era un georgian, care-şi cunoştea istoria şi mai bine. Muradeli îi portretizase pe gruzini şi pe oseţi ca inamici ai Armatei Roşii, dar Stalin ştia – nu în ultimul rând pentru că avea o mamă osetă – că în realitate în 1918–1920 gruzinii şi oseţii se alăturaseră bolşevicilor ruşi ca să apere prin luptă Revoluţia. Cecenii şi inguşii fuseseră cei care, prin acţiuni contrarevoluţionare, împiedicaseră făurirea Marii Prietenii dintre numeroasele popoare ale viitoarei Uniuni Sovietice.
Muradeli adăugase erorii sale politico-istorice şi una muzicală, la fel de gravă. Inclusese în operă o lezghinka (Dans popular din Caucaz (n. red.).) – care, ştia fără îndoială, era dansul favorit al lui Stalin. Dar, în loc să aleagă o lezghinka autentică, familiară, onorând astfel tradiţiile populare ale caucazienilor, compozitorul alesese în mod egoist să inventeze un dans al lui, „în stil lezghinka“.
După cinci zile, Jdanov convocase o şedinţă cu şaptezeci de compozitori şi muzicologi ca să discute influenţa continuă şi corozivă a formalismului; la câteva zile după aceea, Comitetul Central publicase Decretul Oficial „Despre opera lui V. Muradeli Marea Prietenie“. Compozitorul aflase că muzica sa, departe de a fi atât de patriotică şi de melodioasă cum credea, măcăia şi grohăia pentru cei mai mulţi. Şi el fusese declarat formalist, unul care servea „combinaţii neuropatologice confuze“ şi flata un „cerc îngust de experţi şi rafinaţi“. Trebuind să-şi salveze cariera, dacă nu chiar pielea, Muradeli a dat cea mai bună explicaţie la îndemâna sa: fusese indus în eroare de alţii. Fusese sedus şi ademenit să urmeze o cale greşită, mai ales de către Dmitri Dmitrievici Şostakovici, mai exact de Lady Macbeth din Mtsensk.

Jdanov le mai aminti o dată compozitorilor naţiei că ideile critice cuprinse în editorialul din 1936 al Pravdei erau în continuare valabile: se cerea Muzică – muzică armonioasă, graţioasă – nu Brambureală. Principalii vinovaţi erau Şostakovici, Prokofiev, Haciaturian, Miaskovski şi Şebalin. Muzica lor a fost comparată cu un picamăr care găureşte asfaltul şi cu zgomotul făcut de „o cameră de gazare muzicală“. Cuvântul folosit de Jdanov era duşegubka, numele dubei cu care se învârteau fasciştii pe străzi, în timp ce înăuntru victimele lor se asfixiau cu gaze de eşapament.

Era iar pace şi astfel lumea era din nou pe dos. Teroarea se reîntorsese şi, odată cu ea, demenţa. La un congres special convenit de Uniunea Compozitorilor, un muzicolog, al cărui păcat era că scrisese o carte naiv-laudativă despre Dmitri Dmitrievici, invocă, disperat, circumstanţa atenuantă că nu pusese niciodată piciorul în apartamentul compozitorului. Îl rugă pe compozitorul Iuri Levitin să-i confirme spusele. Levitin afirmă „cu o conştiinţă clară“ că muzicologul nu respirase nici măcat o dată aerul contaminat din locuinţa formalistului.

La Congres, fusese atacată Simfonia a VIII-a a lui, ca şi a VI-a a lui Prokofiev. Simfonii având ca subiect războiul; simfonii care arătau că războiul era tragic şi teribil. Dar ce puţin înţeleseseră autorii lor formalişti: războiul era glorios şi triumfător şi trebuia sărbătorit! În loc de asta, ei se complăcuseră în „individualim nesănătos“, precum şi în „pesimism“. El refuzase să participe la Congres. Era bolnav. De fapt, îl bântuiau gânduri de sinucidere. Le trimise scuze. Scuzele nu fură acceptate. Congresul va rămâne în sesiune până când marele recidivist Dmitri Dmitrievici Şostakovici putea participa: dacă era necesar, vor trimite doctori să-i constate starea sănătăţii şi să-l vindece. „Nu poţi scăpa de destinul tău“ – astfel că participă. I se indică să facă o dezicere publică. Îndreptându-se spre prezidiu şi întrebându-se ce-ar putea spune, i se vârî în mână un discurs. Îl citi fără intonaţie. Promise ca în viitor să urmeze directivele Partidului şi să scrie muzică melodioasă pentru Popor. În mijlocul verbiajului oficial se desprinse de text, înălţă capul, îşi roti privirea prin sală şi spuse cu o voce pierită: „Mie mi se pare că atunci când scriu sincer, aşa cum simt, muzica mea nu poate fi «împotriva» Poporului şi că, la urma urmei, eu însumi sunt... într-o mică măsură... un reprezentant al Poporului.“

Se întorsese de la Congres într-o stare de leşin. Fu demis din postul de profesor de la Conservatoarele din Moscova şi Leningrad. Se întrebă dacă n-ar fi mai bine să amuţească de tot. În loc de asta, ca să nu-şi piardă minţile, se hotărî să compună o serie de preludii şi fugi, după modelul lui Bach. Natural, la început au fost condamnate: i s-a spus că ofensau „realitatea înconjurătoare“. De asemenea, nu putea uita cuvintele – unele ale sale, altele şoptite lui – care îi ieşiseră pe gură în ultimele săptămâni. Nu acceptase doar critica operei sale, ci o şi aplaudase. De fapt, repudiase Lady Macbeth din Mtsensk. Îşi aminti ce-i spusese cândva unui coleg compozitor despre onestitatea artistică şi onestitatea personală şi cât din ea ni se dă fiecăruia.

Apoi, după un an în dizgraţie, avu a doua discuţie cu Puterea. „Tunetul vine din ceruri, nu dintr-o grămadă de bălegar“, cum spusese poetul. În 16 martie 1949, stătea acasă cu Nita şi compozitorul Levitin, când telefonul sună. Răspunse, ascultă, se încruntă şi apoi le zise celor doi:
– Stalin va veni la aparat.
Nita fugi numaidecât în camera învecinată şi ridică extensia.
– Dmitri Dmitrievici, începu glasul Puterii, ce mai faceţi?
– Vă mulţumesc, Iosif Vissarionovici, totul e bine. Doar că mă doare puţin stomacul.
– Dezolat să aud asta. O să găsim un doctor pentru dumneavoastră.
– Nu, mulţumesc. Nu am nevoie de nimic. Am tot ce-mi trebuie.
– Asta e bine.
Urmă o pauză, după care, cu puternicele tonalităţi gruzine, vocea dintr-un milion de radiouri şi difuzoare îl întrebă dacă avea cunoştinţă de iminentul Congres Cultural şi Ştiinţific pentru Pacea Lumii de la New York. El răspunse că avea.
– Şi ce părere aveţi despre el?
– Cred, Iosif Vissarionovici, că pacea este întotdeauna mai bună decât războiul.
– Bun. Deci veţi fi bucuros să participaţi ca reprezentant al nostru.
– Nu, mi-e teamă că nu pot.
– Nu puteţi?
– M-a întrebat şi tovarăşul Molotov. I-am spus că nu mă simt destul de bine ca să particip.
– Atunci, cum spuneam, vă trimitem un doctor care să vă facă bine.
– Nu e doar asta. Am rău de avion. Nu pot zbura.
– Asta nu este o problemă. Doctorul vă va prescrie nişte pastile.
– E foarte frumos din partea dumneavoastră.
– Deci, veţi merge?
Dmitri făcu o pauză. O parte din sine era conştientă că până şi cea mai mică silabă greşită îl putea arunca într-un lagăr de muncă, dar altă parte, spre surprinderea lui, ignora teama.
– Nu, zău că nu pot merge, Iosif Vissarionovici. Din alt motiv.
– Da?
– Nu am frac. Nu pot apărea în public fără frac. Şi mă tem că nu-mi permit să cumpăr unul.
– Asta nu prea ţine de mine, Dmitri Dmitrievici, dar sunt sigur că atelierul administraţiei Comitetului Central va reuşi să facă rost de unul care vă va satisface.
– Vă mulţumesc. Dar mai am, mă tem, încă un motiv.
– Pe care o să mi-l destăinuiţi acum.
Da, era posibil ca Stalin să nu aibă habar.
– Adevărul este, ştiţi, că mă aflu într-o situaţie foarte delicată. Acolo, în America, muzica mea se cântă des, în timp ce aici nu este cântată. O să mă întrebe despre asta. Cum să mă comport într-o astfel de situaţie?
– Ce vreţi să spuneţi, Dmitri Dmitrievici? Cum de muzica dumnevoastră nu este cântată?
– Este interzisă. Ca muzica multor colegi din Uniunea Compozitorilor.
– Interzisă? Interzisă de cine?
– De Comisia de Stat pentru Repertoriu. Din 14 februarie, anul trecut. Există o lungă listă de lucrări care nu pot fi interpretate. Dar urmarea este, cum vă puteţi imagina, Iosif Vissarionovici, că administratorii concertelor nu vor să introducă în program nici celelalte compoziţii ale mele. Iar artiştilor le este teamă să le cânte. Deci sunt, efectiv, pe lista neagră. La fel, colegii mei.
– Şi cine a dat acest ordin?
– Trebuie să fi fost un tovarăş din conducere.
– Nu, răspunse vocea Puterii. Noi n-am dat un astfel de ordin.
El lăsă Puterea să se gândească la această problemă, ceea ce ea şi făcu.

– Nu, noi n-am dat aşa un ordin. Este o greşeală. Greşeala va fi corectată. Niciuna dintre lucrările dumneavoastră nu a fost interzisă. Pot fi cântate în toată libertatea. Întotdeauna a fost aşa. Va fi neapărat o mustrare oficială.

Câteva zile mai târziu, împreună cu alţi compozitori, el primi o copie a ordinului oficial de interzicere. Capsat pe ea era un document care declara ordinul ilegal şi mustra Comisia de Stat pentru Repertoriu pentru că îl emisese. Corecţia era semnată „Preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS, I. Stalin“.
Aşa că el se duse la New York.

În mintea sa, brutalitatea şi tirania erau strâns legate. Nu-i scăpase atenţiei că Lenin, când îşi dictase testamentul politic şi se gândise la succesorii săi, considerase că defectul cel mai mare al lui Stalin era „Brutalitatea“. Iar în propriul univers, el detesta să-i vadă pe dirijori descrişi, admirativ, drept „dictatori“. A te purta urât cu un muzician din orchestră care se străduia era ceva dezgustător. Iar aceşti tirani, aceşti împăraţi ai baghetei, se umflau în pene auzind o astfel de terminologie – de parcă o orchestră nu putea cânta decât biciuită, batjocorită şi umilită.
Toscanini era cel mai rău. Nu-l văzuse niciodată pe viu ; îl ştia doar din înregistrări. Dar pentru el totul era greşit – tempoul, spiritul, nuanţele... Toscanini felia muzica precum un pateu de carne şi o mânjea cu un sos dezgustător. Pe el asta îl enerva cumplit. „Maestro“ îi trimisese odată un disc cu Simfonia a VII-a. Îi răspunsese în scris, indicându-i multele erori de dirijare. Nu ştia dacă Toscanini primise scrisoarea şi dacă o înţelesese.“
(copyright Editura Nemira, traducere din engleză de Virgil Stanciu)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: