Avanpremieră din următorul volum de Lucian Boia, „Dosarele secrete ale agentului Anton”

Avanpremieră
din următorul volum de Lucian Boia, „Dosarele secrete ale agentului Anton”

Lucian Boia

Al treilea volum de anul acesta care are semnătura lui Lucian Boia pe copertă va fi lansat la Bookfest, sâmbătă, 31 mai, ora 16.00. Este vorba de  „Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii” - selecţie, introducere şi comentarii de Lucian Boia.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

Vieţi paralele: Petru Comarnescu şi agentul Anton

- fragment în avanpremieră -

Pentru a da de urma agentului Anton, trebuie să începem cu Petru Comarnescu; s-a petrecut în cazul lui un fenomen de dedublare, oarecum asemănător cu povestea despre „Doctor Jekyll şi Mister Hyde“.

Petru Comarnescu aparţine uneia dintre cele mai strălucite generaţii pe care le-a dat cultura română: alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica… Iar rostul lui în cadrul acestei generaţii e bine definit. Dincolo de opera personală, e cel care i-a dat un plus de consistenţă; a contribuit mai mult decât oricare altul la strângerea unor talente individuale, fiecare cu propria-i traiectorie, într-un grup coerent, în jurul unui proiect împărtăşit.

S-a născut la Iaşi, la 23 noiembrie 1905. După liceu, început la Iaşi şi încheiat la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, a urmat, între 1925 şi 1929, cursurile Facultăţii de Drept şi ale Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti, obţinând ambele licenţe. În vara anului 1929 a participat la cercetările sociologice organizate de Dimitrie Gusti în comuna Drăguş din judeţul Făgăraş. Tot în 1929 obţine o bursă de studii în Statele Unite ale Americii, urmând, între septembrie 1929 şi iunie 1931, cursurile universităţii Southern California din Los Angeles, filozofia ca materie principală şi, în secundar, sociologia. Teza de doctorat, susţinută în America, îşi propunea o cercetare a corelaţiilor etico-estetice, şi avea să fie publicată în româneşte, mai târziu, în 1946, sub titlul Kalokagathon.

Înapoindu-se în ţară, în toamna anului 1931, are „surpriza“ de a nu-şi găsi nici o slujbă, deşi – notează el – „eram doctor în filozofie şi cunoşteam limbi străine“ (şi în primul rând engleza, mai puţin practicată pe atunci în România).

S-a întreţinut un timp publicând articole (prost plătite), pe o varietate de teme culturale, în diverse ziare şi reviste. Dar s-a remarcat mai ales ca marele animator al „generaţiei“. Avea o mulţime de idei şi cunoştea pe toată lumea. „Era neobosit – îşi amintea Mircea Eliade –, la curent cu tot ce se întâmpla în cercurile mondene, politice şi artistice, şi plin de proiecte“.

[…]
Nu ajunge nici membru de partid, nici profesor universitar. În schimb, îşi pierde şi micile slujbe pe care le avea. În toamna anului 1950 e concediat de la inspecţia teatrelor, şi în decembrie 1951 din postul de redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (continuatoarea fostelor „Fundaţii“). Mai lucrează ca redactor la Universul, până la transformarea ziarului în săptămânal, în iulie 1952, înainte de încetarea definitivă (iulie 1953). În sfârşit, între 1952 şi 1954 este colaborator extern al Institutului de Lingvistică, cu misiunea de a stiliza dicţionarul rus-român şi de a propune echivalentele româneşti ale unor proverbe şi expresii ruseşti. A fost ultima „slujbă“ a lui Petru Comarnescu; până la moarte, va trebui să se descurce ca „liber profesionist“.

[…]
În ciuda unei vieţi tot mai pline, ultimii ani n-au fost mai puţin prolifici. I-au apărut cărţi despre Ţuculescu şi Brâncuşi… şi multe altele. Mai multe titluri s-au publicat postum, printre ele o nouă ediţie din Chipurile şi priveliştile Americii (cu adaosul ultimei călătorii, cea din 1968), precum şi Chipurile şi priveliştile Europei (adunând însemnările din Italia, Franţa şi Elveţia). Despre Jurnalul inclus în cea dintâi, nota Mircea Eliade: „Încep să-l citesc, pe nerăsuflate. De la început, uluit de energia lui Titel, de extraordinara lui vitalitate, bine stăpânită de voinţa şi generozitatea lui. Îndată ce-a avut la îndemână o maşină de scris, s-a apucat să-şi redacteze Jurnalul; de fapt o lungă scrisoare pentru prietenii din ţară, în care însemna, după obiceiul lui, tot ce-ar putea fi interesant: idei, informaţii practice, impresii, amintiri, statistici. Pur şi simplu formidabil!“.

[…]
Comarnescu rămâne, până la urmă, un eseist informat şi agreabil, dacă reuşim să facem abstracţie de concesiile ideologice, destul de supărătoare pentru cititorul de azi. Ar fi putut da şi o mare operă, în registrul ficţiunii sau în cel al interpretării fenomenului cultural şi artistic? Greu de spus; cert e că n-a apucat să o facă. N-a exploatat suficient (exceptând unele pagini de jurnal) talentul special pe care-l avea: acela de fin observator al oamenilor. L-a lăsat în seama agentului Anton.

Agentul Anton apare în 1953 şi se manifestă fără întrerupere până în 1969. Nu ştim cum s-a petrecut recrutarea; ne putem însă imagina. [...] Anton nu are reticenţe: merge până la capăt în raporturile cu Securitatea, la fel cum şi Petru Comarnescu a mers până la capăt în preluarea clişeelor ideologiei comuniste. Vrea, desigur, să înlăture orice umbră de îndoială, să convingă de fidelitatea şi utilitatea lui. Fie că i se cere, fie din proprie iniţiativă, divulgă tot, de cele mai multe ori, pe un ton neutru; în anumite cazuri, totuşi, când se referă la persoane pe care le antipatizează sau care l-ar fi nedreptăţit, comentariile devin acide, iar informaţiile sau insinuările, compromiţătoare. Îşi găsesc aici o supapă şi frustrările (acute) sociale şi intelectuale ale lui Petru Comarnescu. Iată-i, prinşi ca într-un insectar, pe toţi cei care nu i-au acordat importanţa meritată!

Verdictul moral nu poate fi decât unul de vinovăţie; excesul de zel anulează până şi circumstanţele atenuante care s-ar fi putut altminteri invoca (marele vinovat, în toate, fiind regimul comunist). Însă valoarea literară a multor pagini este indubitabilă. Laolaltă, alcătuiesc un fel de Comedie umană a lumii intelectuale şi artistice româneşti din anii ’50 şi ’60. [...]          Petru Comarnescu şi-a ratat „marea operă“ a vieţii. Să o fi reuşit agentul Anton?


Cum se spionează un ataşat militar

Infiltrarea agentului Anton pe lângă ataşatul militar al Statelor Unite la Bucureşti nu este chiar o reuşită. Rămân doar paginile – scrise cu talent – ale unui neîncheiat roman de spionaj. Şi întrebarea dacă nu cumva – citind povestea invers – tocmai urmăritul să fi fost acela care s-a folosit de agentul Anton pentru a intoxica serviciile secrete româneşti.

25 I 1956
RAPORT DESPRE LT. COL. KENNETH GUY TAYLOR

Sâmbătă 21 ianuarie am plecat cu personalul de 12.45 la Constanţa. Ataşatul militar american, al cărui nume l-am aflat ulterior, s-a urcat în tren cu vreo douăzeci de minute înainte de plecarea trenului. Sosit în gară, însoţit de şoferul legaţiei, cred, el a aşteptat câtva timp pe peron, a dat un telefon, a mai aşteptat şi apoi s-a urcat în vagonul de clasa a II-a, care între timp se umpluse, astfel că şi el, şi eu riscam să rămânem pe culoar. În cele din urmă, şoferul insistând a obţinut un loc pentru ataşatul militar într-un compartiment, loc care fusese probabil ţinut de vreunul din pasageri pentru cineva care nu a mai venit. Eu, la rândul meu, văzând toate locurile ocupate, am întrebat din compartiment în compartiment dacă cineva coboară înainte de Constanţa şi întâmplarea a făcut că chiar vecinul ataşatului militar, să-mi spună că el coboară la Bogdana şi îmi dă mie locul. Mi-am adus atunci bagajele în compartimentul acela şi am rămas pe culoar până la Bogdana (vreo două ore, cât ţine drumul Bucureşti–Bogdana). Între timp, am observat că în compartimentul, unde era ataşatul militar, s-a încins o discuţie între vecinul ataşatului (al cărui loc urma să- l iau eu) şi doi pasageri din faţa sa. Îi vedeam vorbind şi gesticulând, dar nu auzeam ce vorbeau. Cred că vecinul discuta despre vânat sau pescuit, căci arăta cu mâinile obiecte sau vietăţi de diferite mărimi. Nu am stat tot timpul cu faţa la cei din compartiment, aşa că nu ştiu când a intrat în conversaţie şi americanul, care ştie binişor româneşte, când a oferit ţigări celorlalţi, dar fapt este că între american, vecinul său de la fereastră şi cei doi din faţa lor s-a încins o discuţie cu pauze, cel mai mult vorbind vecinul, probabil vânător sau pescar. Ceilalţi doi din compartiment, un ofiţer şi un elev de şcoală militară, au dormit, iar mai târziu când s- au trezit nu au luat parte la discuţie. La Bogdana, vecinul ataşatului militar dându-se jos, ataşatul militar a ocupat locul acestuia, lângă fereastră, iar eu locul din mijloc, pe care şezuse americanul.

(fragment din volumul „Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii” - selecţie, introducere şi comentarii de Lucian Boia, Editura Humanitas)
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: