Anul electoral 1946 pe unde radio

În cartea “Alegeri fără opţiune. Primele scrutinuri parlamentare din Centrul şi Estul Europei după cel de-al Doilea Război Mondial”, apărută în anul 2005 la editura Eikon, autorul ei, profesorul clujean Virgil Ţărău, făcea o observaţie importantă.

Era vorba despre faptul că aceste prime alegeri postbelice “au fost un subiect marginal, tratat în contextul mai larg al evoluţiei vieţii politice, nefiind considerat determinant pentru dezvoltarea regimurilor de democraţie populară  “. Nu s-au ocupat de ele aşa cum s-ar fi cuvenit nu doar istoricii, dar nici sociologii şi politologii.

Avem numeroase indicii că lucrarea lui Virgil Ţărău l-a pus serios pe gânduri pe cercetătorul Ionuţ Iamandi, determinându-l să se consacre analizării detaliate a  fenomenului electoral din România anului cu pricina. Un fenomen care a avut specificităţi proprii nepetrecându-se neconcondiţionat identic în toate ţările care în urma înţelegerilor politice  la nivel înalt  ar fi urmat să cadă, după încheierea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale,  în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Nu, Ionuţ Iamandi nu şi-a propus, cel puţin pentru moment, să dea o lucrare de sinteză asupra a tot ceea ce a însemnat anul 1946 în România. Deşi trebuie spus că cercetarea lui intitulată Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio, apărută în 2019, la editura Vremea în colecţia Fapte, Idei, Documente, la origine o lucrare de masterat,  are o structură aproape balzaciană. Permiţând în consecinţă o bună cunoaştere a complexităţii  evenimentelor din perioada cu pricina. Autorul socoteşte anul 1946 un “moment Ianus al istoriei”, aşa cum au mai fost în istoria secolului al XX lea românesc şi altele .Ionuţ Iamandi exemplifică cu anul 1989, eu aş zice că acelaşi lucru se poate spune şi despre 23 august 1944. Ce înseamnă asta? Alegerile din 1946 trebuiau să însemne o reîntoarcere a României la democraţie, dând şansa alegătorilor să îşi desemneze liber conducătorii,aşa  cum nu au mai putut să o facă din 1938. Alegerile româneşti din noiembrie 1946 au fost parte ale unui proces electoral mai amplu care a traversat întreaga Europă între sfârşitul anului 1945 şi finele anului următor. Respectiva consultare electorală a reprezentat în România o preocupare constantă pe toată durata anului 1946. De unde şi interesul acordat elaborării unei Legi electorale, proces ale căror subitilităţi, dedesubturi, jocuri de putere şi de culise le cercetează şi devolează într-un capitol aparte autorul cărţii. De alegeri au fost preocupate atât partidele istorice tradiţionale, în primul rând PNŢ şi PNL, cât şi PCR (PCdR_ şi sateliţii săi. Iată, de pildă, Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei în guvernul Groza, om cu vechi state de serviciu la comunişti, a primit sarcina de a se înscrie şi reprezenta un astfel de partid fantomă. PCR (PCdR) a avut de partea sa nu doar protecţia Moscovei, ci mai toate instituţiile Statului pe care şi le-a subordonat cu o minuţie exemplară, diabolică de-a dreptul de-a lungul unui proces care a demarat la foarte puţină vreme după 23 august.

Strategii comuniştilor români au avut la un moment dat ideea de a utiliza în alegeri, în folos propriu, şi Radio România, în fruntea căruia îşi numiseră omul prin înlocuirea vechii echipe de conducere în frunte cu Matei Socor. Totul în numele epurării (despre care s-a vorbit, de altminteri, în întreaga Europă postbelică) care în România a fost botezată luptă antifascistă. Ionuţ Iamandi subliniază atât originalitatea ideii cât şi faptul că ceilalţi competitori electorali au privit cu o oarecare resemnare strategia în cauză. Mai întâi fiindcă se încetăţenise de ani buni ideea că Radio România este îndeobşte cu Puterea, apoi fiindcă în conformitate cu datele de care dispunea respectiva instituţie, la finele anului 1945, erau doar 139. 104 abonaţi, aproximativ 45% din câţi erau în 1943. Comuniştii români au găsit o soluţie. Nu, nu au putut mări numărul abonaţilor din cauza condiţiilor economice apăsătoare, ci au creat aşa-numitele staţii de radio-amplificare al căror rost era acela de a retransmite programele SRR.

Ionuţ Iamandi a cercetat arhiva SRR în care se găsesc mai multe feluri de documente. Editoriale, tehnice, financiare, administrative. Şi-a concentrat atenţia asupra celor editoriale, analizând oferta de emisiuni, colaboratorii, dinamica evoluţiei acestora şi apartenenţa lor politică, ponderea în creştere pe care o aveau luceferii roşii dar şi prezentarea aşa-ziselor realităţi şi valori culturale din URSS. Ideal ar fi fost ca autorul cărţii Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio să fi avut acces la buletinele de ştiri ale vremii. O reglementare datând încă din interbelic spunea că ele trebuiau păstrate eminamente pe suport de hârtie şi numai o perioadă limitată de timp de la data difuzării. Totuşi, s-au conservat ca prin minune textele din buletinele de ştiri în limba bulgară din perioada iunie-iulie 1946. Ele înseamnă corpusul de bază de la care a pornit cartea. Făcând sinteza ştirilor din respectiva perioadă, Ionuţ Iamandi demonstrează cât de dezechilibrat şi de virusat ideologic şi politic în favoarea comuniştilor era programul radio din perioada de dinaintea alegerilor.

În fine, un capitol aparte se concentrează asupra vânătorii de ţărănişti în România şi Polonia. O altă modalitate prin care dreptul forţei a compromis însăşi ideea Statului de drept vreme de aproape 50 de ani. Iar respectiva compromitere s-a pregătit, săvârşit şi desăvârşit şi pe unde radio.

Ionuţ Iamandi- ANUL ELECTORAL 1946. PCR ÎN CAMPANIE LA RADIO ; Colecţia Fapte, Idei, Documente ; Editura Vremea, Bucureşti, 2019