„Raymonda” face parte din repertoriul obligatoriu de dans al oricărei trupe cu ansamblu mare, ataşate unui teatru de operă. Regia şi coregrafia au aparţinut japonezei Maki Asami, adaptare a versiunii fundamentale, iniţiale, a legendarului Marius Petipa. Decesul din 2021 al coregrafei a făcut ca premiera bucureşteană să fie lucrată de asistenta acesteia, Takako Nishikawa, ca maestru de repetiţii. Cele două coregrafe din ţara Soarelui Răsare au fost merituoasele  creatoare ale unei montări dificile ca artă a dansului ce a cuprins toate elementele tradiţionale de balet clasic, tratate cu mult respect pentru ce a fost consacrat şi cărora li s-au adăugat mişcări noi, inedite, ingenioase. complicate. Nu au lipsit variaţiile de tot felul, salturile, piruetele, „grand jeté”-urile, „fouetté”-urile şi multe altele. Meritul executării spectaculoase a întregului revine soliştilor, mulţi la număr, precum şi ansamblului, remarcând în primul rând cel al fetelor.

Valentin Stoica, Rin Okuna, Sergiu Dan, Erina Yoshie, Kana Arai       

Pe un subiect romantic-fantastic simplist, pretext pentru succesiunea numerelor de balet, „Raymonda” se impune, alături de coregrafie, prin muzica lui Glazunov, străbătută de idei romantice de sorginte ceaikovskiană şi plină de un simfonism complex orchestrat à-la-Rimski Korsakov. Cu influenţe tematice provensale (vals în primul act), maghiare (ceardaş, rapsodie), poloneze (mazurcă), spaniole şi orientale (sarazine), muzica diversifică atmosfera şi atrage publicul, numerele „naţionale” de dans punctând în special în actele al II-lea şi al III-lea toate aceste specificităţi prelucrate de compozitor. De la Adagio-urile liric - visătoare şi dansurile îndrăcite, până la Galopul general şi Apoteoza ce încheie fastuos opusul, „Raymonda” încântă.

Robert Enache şi Rin Okuna        

Scenografă pentru costume a fost excelenta Viorica Petrovici, care a creat un regal vizual al culorii, combinaţiilor armonioase şi al desenului vestimentar în sine. Totul în tuşe pastelate, fie că erau de  albastru, ecru, roz, bleu, auriu, mov pal pentru eroii pozitivi sau negru şi roşu pentru adversarii conduşi de Abderachman, culori preferate şi pentru înfocatele dansuri spaniole. În ultimul act, la ceardaş, tunicile de un verde preţios cu fireturi aurii s-au asortat cu pantaloni negri ai băieţilor, dar şi cu fustele roz fané vaporoase, ce aveau imprimeuri cu patină florală, ale fetelor. Greu de descris bogăţia, avalanşa de culori şi design de costume şi podoabe în străluciri discrete. Trebuie spus că totul s-a încadrat în parametrii bunului gust, nimic nu a fost şocant, strigător, criant, strident. O creaţie de referinţă pentru Viorica Petrovici.

Dans spaniol        

Decorul a aparţinut scenografului Adrian Damian, care a lăsat platoul liber pentru evoluţia balerinilor. Stilizate obiecte de mobilier, două tronuri regale, un „portret” masiv reprezentându-l pe eroul principal Jean de Brienne plecat în cruciadă, un alt tron în care visează Raymonda şi, pe laturi, coloane translucide simple, gotice, cumva imateriale, aminteau cadrul acţiunii. Un decupaj în fundal nu a avut mereu logică în deschidere pe parcursul actului secund.

         A existat şi un potrivit joc de lumini, dar cum un light designer nu a figurat în caietul program, presupun că autoare a fost tot regizoarea.

Robert Enache şi Rin Okuna         

Dar, să-i numesc pe admirabilii balerini, solişti - performeri care au evoluat la premiera din 9 aprilie: Rin Okuno (Raymonda), Robert Enache (Jean de Brienne), Valentin Stoica (Abderachman), Erina Yoshue (Clémence), Kana Arai (Henriette), Sergiu Dan (Bernard), Răzvan Cacoveanu (Béranger), Antonel Oprescu (Regele Andrei al II-lea), Monica Petrică (Contesa de Doris), Margaux Chesnais şi Karen Saito (dansatori în Fanteziile-variaţii 1 şi 2), Alexandra Gavrilescu şi Ionuţ Diniţă (soliştii dansului spaniol), Margaux Chesnais şi Sergiu Dan (soliştii ceardaşului), Amyra Badro (Grand pas classique), Stefano Nappo, Răzvan Cacoveanu, Alexandre Plessis, Tomas Sanza (Pas de quatre), Erina Yoshie, Kana Aral, Julia Baro (Pas de trois).

         Orchestra teatrului a fost dirijată de Iurie Florea.

Valentin Stoica        

Managementul Operei Naţionale Bucureşti a intuit succesul şi a programat nu mai puţin de şapte spectacole până la sfârşitul sezonului. Poate să însemne o reorientare uşoară în viitor spre sistemul de „teatru de stagiune”? Sau spre o formulă combinată între acesta şi cel de „teatru de repertoriu”, după modelul Operei de Stat din Viena? Se va constata. Observ că şi în luna iunie figurează pe afiş pachete de câte trei-patru spectacole cu reluarea operei „Don Giovanni” şi o nouă producţie cu „Oedipe”. Până atunci, „Raymonda” trebuie văzută neapărat.

Robert Enache şi Rin Okuna

                                                           (Foto credit: Lavinia Huţanu/ Opera Naţională Bucureşti)