„Tărâm al libertăţii“ şi „ţară a tuturor posibilităţilor“, Statele Unite ale Americii au fost de la bun început expresia democraţiei şi a egalităţii de şanse, practic prima democraţie modernă de pe faţa pământului. Declaraţia de Independenţă din 1776 nu este numai una de separare a coloniştilor faţă de metropola londoneză, ci şi una de delimitare şi respingere a monarhiei britanice şi a privilegiilor nobiliare aferente, SUA fiind unul dintre primele state create ca republică ab initio. Faptul devine din ce în ce mai vizibil în secolul al XIX-lea, odată cu extinderea spre Vest, atunci când noul stat se transformă într-o Mecca a tuturor săracilor, dezmoşteniţilor şi persecutaţilor de pe Vechiul Continent: evrei răsăriteni în primul rând, apoi valuri succesive de imigranţi irlandezi, germani, italieni etc.

De la „democraţia jacksoniană“ la Grand Guignol-ul planetar

Astfel, atunci când francezul Alexis de Tocqueville vizitează statele de peste Ocean în 1831 (aşa-numita „Americă jacksoniană“), el are ochiul pentru a observa acolo in statu nascendi viitorul, publicând în 1835 primul volum din „Despre democraţie în America“ (lucrare devenită clasică în filozofia politică), în care argumentează că Statele Unite sunt laboratorul avansat în care se forjează un model revoluţionar, al supremaţiei individului (dar Tocqueville avertizează şi asupra „despotismului democratic“ sau a „statului parental“, ca noi forme de tiranie), model care va fi oferit ulterior restului lumii. Timpul nu a făcut decât să-i dea dreptate, secolul XX fiind modelat de cele două forme de colectivism rezultate ca epifenomene ale modernităţii, ale desacralizării instituţiilor: cel tiranic, gregar, adică cel sovietic, şi cel „blând“, în numele individului, paternalist, adică cel american.

O primă consecinţă a ceea ce descriu aici a fost superficializarea, de la bun început, a vieţii publice, punerea acesteia sub semnul spectacolului, al futilului, al „circului“ (desigur, unul din ce în ce mai elaborat, mai sofisticat), ceea ce a dus în ultimă instanţă la actuala „civilizaţie a spectacolului” planetară (Guy Debord, Guy Scarpetta, M.V. Llosa). De ce? Pentru că acesta este gustul maselor, cele pe care ideologia democratică americană „le-a pus la treabă“, şi nici nu are cum să fie altfel. De aceea, competiţia electorală americană a luat de la bun început (din „democraţia jacksoniană“, pe care-o observa Tocqueville) forme de spectacol, de „circ“, aşa cum arată toate relatările din acea vreme de la faţa locului: confruntările dintre contracandidaţi aveau pentru votanţi semnificaţia unei sărbători, unei chermeze, unei fiesta populare, contând mai puţin mesajul propriu-zis politic al fiecăruia. Fenomene de la sfârşitul secolului al XIX-lea precum show-ul „Buffalo Bill şi indienii“ (imortalizat formidabil de Robert Altman într-un film demistificator din 1976) sau circul lui P.T. Barnum (filme mai slăbuţe, în principal TV) nu fac decât să confirme această direcţie de evoluţie a societăţii americane.

Istoria Oscarurilor e istoria Americii

În aceste condiţii, apariţia cinematografului, la sfârşitul secolului al XIX-lea – iniţial, după cum se ştie, „o distracţie de bâlci“ (şi, în esenţa sa, rămasă în multe aspecte astfel, chiar şi în prezent) –, avea să ofere acestor mase în ebuliţie divertismentul de care aveau nevoie. Filmuleţele firmei Edison sau foiletoanele cu „The Perils of Pauline“, din primii ani ai filmelor mute, sunt extrem de reprezentative în acest sens. Treptat, Hollywoodul ajunge să devină, începând cu anii ’20, gigantica „uzină de vise“, care propune acum fantasme compensatorii întregii planete, oferind, de fapt, material ideologic (şi, în scurtă vreme, propagandistic) pentru influenţa din ce în ce mai crescândă a SUA pe plan internaţional, după tranşarea victoriei din primul război mondial.

Pentru că „trebuiau să poarte un nume“, iar această industrie să fie într-un fel legitimată, la sfârşitul anilor ’20 se inventează Oscarurile, premiile Academiei Americane de Film (numite astfel după asemănarea cu unchiul bibliotecarei Academiei, Margaret Herrick, ceea ce mi se pare mai mult decât semnificativ pentru natura democratică a showului). Iniţial, ceremoniile se desfăşoară într-un cadru restrâns şi nu stârnesc mari pasiuni, dar în scurtă vreme Oscarurile devin unele dintre cele mai râvnite statuete. Treptat, istoria Oscarurilor o dublează şi o reflectă pe cea a Americii şi mai ales pe cea a mijloacelor de comunicare. Începând cu prima ediţie televizată care a avut loc în 1953, anvergura ceremoniei Oscarurilor devine, încet-încet, planetară.

A politiza e omeneşte

Sunt multe de spus despre dimensiunea politică a Oscarurilor, şi multe dintre acestea se află în cartea mai veche a Adinei Darian „Mirajul statuetei de aur – Oscar 55“ (Editura Meridiane, 1985), chiar dacă, evident, cu o inevitabilă conotaţie marxistă, stângistă. De exemplu, celebrul gest al lui Marlon Brando din 1973 de a refuza Oscarul şi de a face o pledoarie pentru nativii americani nu poate fi înţeles decât în contextul rebeliunii anilor ’60 şi al luptei împotriva războiului din Vietnam, acţiuni care au modelat conştiinţa unei întregi generaţii.

S-a bătut multă monedă pe aşa-zisa „politizare“ a Oscarurilor – acum trei ani cu „Argo“, mai puţin anul acesta cu „Spotlight“. „Argo“ (peliculă care e aproape ca o „palmă“ dată Iranului), în afară de cel mai bun film, a mai câştigat încă două premii (pentru scenariu adaptat şi montaj), din cele şapte nominalizări. „Spotlight“ este cel mai bun film (lucru văzut ca o victorie a jurnalismului onest şi a adevărului asupra abuzurilor Bisericii, dar mai puţin ca o izbândă artistică), dar mai are doar un singur Oscar, pentru scenariu original, din cele şase nominalizări, ceea ce este cam ciudat, pentru un „cel mai bun film“. Lucrul nu s-a mai întâmplat din 1952, de la „The Greatest Show On Earth“ (viziunea lui DeMille asupra lumii circului), ceea ce spune multe despre preeminenţa subiectului asupra valorii artistice, în anumite momente istorice.

În prezent, Oscarurile nu aveau cum să nu reflecte distorsiunile democraţiei americane, aşa cum este, după părerea mea, „corectitudinea politică“ impusă de anumite instanţe de putere. De aici, obsedanta, enervanta şi inutila controversă „black vs. white“, care a luat forme groteşti la ediţia de anul acesta (a apărut chiar ideea de a acorda premii separat pentru cei „de culoare“, aşa cum sunt cele pentru femei!). Încă o dovadă, la ediţia din acest an, a giganticului Grand Guignol care-a devenit lumea: vicepreşedintele Joe Biden, al doilea cel mai puternic om al planetei (venit să dea „indicaţii“ despre filme ca un secretar de partid), o introduce pe Lady GaGa, un „produs“ mai degrabă virtual decât real. Ceea ce spune multe legat de spre ce ne îndreptăm.

(Articol apărut în numărul de astăzi al revistei „Opinia studenţească“ de la Iaşi)