Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Mi-am propus să văd cât mai multe pelicule din ceea ce numim cu mândrie „Noul val al cinematografiei româneşti” şi, cum zilele de sărbătoare ale sfârşitului de an mi-au permis o mică vacanţă, am reuşit într-o măsură destul de bună.

Câteva impresii despre ambiguitate

Orizont (2015) – 8/10
Regia şi scenariul: Marian Crişan; Cu: Rodica Lazăr, Andràs Hathàzi, Szolt Bogdàn etc.

Ritmul lent, specific multor filme româneşti m-a făcut să-mi dau seama abia după vreo 20 de minute (respectiv atunci când apare Szolt Bogdàn) că regizorul Marian Crişan a ecranizat Moara cu noroc, actualizând acţiunea nuvelei lui Slavici. Porcarii dubioşi ai lui Lică Sămădăul sunt acum tăietori ilegali de pădure, moara e un motel luat în locaţie de gestiune de cuplul Andràs Hathàzi/Rodica Lazăr etc. Translaţia funcţionează foarte bine şi vizionarea a fost o plăcere, dublată de conexiunile cu nuvela, dar şi cu ecranizarea clasică a lui Victor Iliu din 1957, La moara cu noroc. Însă tot de aici vine şi salvarea pentru un film care altfel poate părea destul de tern dacă elimini referinţele culturale. Atmosfera întunecată a nuvelei lui Slavici e exploatată bine, punând peste peliculă rama şi eticheta de film noir, însă ambiguitatea scenariului încearcă să distanţeze filmul de ideea de produs cinematografic, o adevărată obsesie pentru regizorii români din ultimii 70 de ani. Drept dovadă…

Rodica Lazăr şi Szolt Bogdàn în „Orizont” (2017) de Mircea Crişan

Câini (2016) – 8/10
Regia şi scenariul: Bogdan Mirică; Cu: Dragoş Bucur, Gheorghe Visu, Vlad Ivanov etc.

Filmul lui Bogdan Mirică a avut premiera direct la Cannes în selecţia oficială pentru secţiunea Un certain regard. Dacă scenariul său ar fi avut nişte rezolvări clare şi concrete ale acţiunii, dezlegând complet misterul teribililor interlopi de graniţă ce împiedică vânzarea unei bucăţi de pământ, Câini ar fi putut deveni uşor un blockbuster. Aşa, întreţinând constant o atmosferă tensionată dincolo de genericul final, pelicula lui Bogdan Mirică rămâne un film estic de artă. Nu e Hitchcock, deşi are supradoze de suspence, nu e nimic hollywoodian în el şi cred că acesta este un manifest al unei generaţii de regizori români. Gheorghe Visu, în chip de Philip Marlowe dintr-un colţ uitat de lume, şi sinistrul Vlad Ivanov joacă extraordinar, cu nimic mai prejos de marii actori americani. Dar mai departe, alte realizări cinematografice care cultivă ambiguitatea s-au dovedit mult mai puţin reuşite. Cum ar fi…

De ce eu? (2015) – 5/10
Regia şi scenariul: Tudor Giurgiu; Cu: Emilian Oprea, Mihai Constantin, Andreea Vasile etc.

Dacă l-aş fi văzut la vremea lui, probabil că aş fi fost mai entuziasmat. Timpul a fost însă aspru cu filmul lui Tudor Giurgiu şi astăzi mi se pare insuficientă paranoia politică din scenariu, ba mai rău, cu atât mai insuficientă ca motiv de sinucidere al tânărului procuror, un rol inspirat dintr-un caz real. Regizorul pare atât de absorbit de această ambiguitate conspiraţionistă, încât jocul actorilor nu trece de un nivel mediocru.

Un etaj mai jos (2015) – 3/10
Regia: Radu Muntean; Cu: Teodor Corban ş.a.

Ar fi trebuit să fie un film poliţist, o variantă autohtonă cu Mitici a unui clasic precum Rear Window al lui Hitchcock. Minimalismul căutat al lui Radu Muntean şi ritmul soporific al acţiunii, sfârşind printr-o rezolvare scenografică fără substanţă, ratează tot ce se putea rata. O pierdere de vreme.

Breaking News (2017) – 4/10
Regia: Iulia Rugină; Cu: Andi Vasluianu, Voica Oltean etc.

Tocmai când părea să decoleze, povestea descoperirii omului din spatele camerei, mort la datorie în timpul unui reportaj despre o explozie industrială, filmul Iuliei Rugină se încheie brusc, fără să lămurească nimic. O singură secvenţă frumoasă, cu adolescenta Voica Oltean povestind amintiri de la Costineşti, pe muzica lui Otis Redding (Sittin’ On The Dock Of The Bay), nu e suficientă pentru a contrabalansa cabotinajul plenar al lui Andi Vasluianu şi aceeaşi ambiguitate care s-a dovedit interesantă în filmul Câini devine frustrantă aici. Un balon spart.

Capodoperele

Deşi le-am văzut la cinema sau pe alte canale TV, e necesar să amintesc şi producţiile româneşti importante reluate de Netflix. 

În primul rând, visceralul şi insuportabilul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) al lui Cristian Mungiu, probabil cel mai bun film românesc despre comunism şi catastrofala politică de creştere a natalităţii inventată de Ceauşescu. Nu întâmplător a câştigat Palme d’Or la Cannes şi singurul lucru pe care-l mai pot adăuga este că vizionarea lui merită continuată cu Das Leben Des Anderen (2006), filmul german care a câştigat Oscarul, tratând imixtiunea STASI în viaţa privată a tuturor est-germanilor. Apoi, inclasabilul şi sfâşietorul A fost sau n-a fost (2006) al lui Corneliu Porumboiu, cu genialul Mircea Andreescu, o imagine vie a înfrângerii. Imediat ar urma recidiva lui Mungiu...

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.