Dilema veche la 20 de ani: Lena

O seamă de articole ale “dilematicilor”,  găzduite în ultimele zile de blogurile adevărul.ro, ne-au reamintit tuturor că s-au împlinit douăzeci de ani de la apariţia Dilemei. O revistă care a avut de înfruntat, în primele luni, ba chiar în primii ani de existenţă, prezumţia de impuritate.

Despre care s-a spus că ar fi o invenţie guvernamentală, menită să funcţioneze ca un fel de contramanifestaţie la adevărata revistă a intelectualităţii, adică 22. Asupra esenţei căreia s-au înşelat Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cine doreşte să aibă o imgine cvasi-completă asupra feluritelor acuzaţii şi asupra luptelor pe care au trebuit să le ducă în vederea lămuririi spiritului şi scopului revistei nou înfiinţate, la începutul lui 1993, dar şi mai încolo, Andrei Pleşu şi “dilematicii”  din prima generaţie are la îndemână un “dosar” cvasi-complet al “temei” în  cartea directorului-fondator al revistei, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, apărută la Editura Humanitas în 1996.

Dar nu despre Dilema, în general, aş dori să vorbesc în însemnările mele de astăzi. Ci despre cineva din redacţia Dilemei, o persoană căreia îi datorez multe, inclusiv bucuria câtorva (puţine) colaborări cu revista şi care, începând din ziua de 29 iunie 2009, a devenit amintire: Magdalena Boiangiu.

Am cunoscut-o la începutul activităţii mele de critic de teatru. Era în redacţia revistei de specialitate, venise- cred- să predea o colaborare. Profitând de o fugă la Bucureşti, nu am omis să trec pe la redacţia revistei Teatrul, spre a o vedea pe cea căreia îi datorez debutul, Mira Iosif. Mira m-a prezentat, am schimbat câteva cuvinte de complezenţă şi cam asta a fost tot.

Lena, aşa cum aveam să îi spun peste ani Magdalenei Boiangiu, lucra pe atunci la Teatrul Bulandra. Fusese izgonită din Radio în vara lui 1983 din motive de dosar. Avea o soră stabilită în străinătate şi partidul hotărâse că cei cu rude în străinătate nu mai erau demni să lucreze în presă. Mai târziu mi-a mărturisit că plecarea şi felul în care a fost silită să plece din instituţia unde începuse să lucreze imediat după terminarea facultăţii a fost una dintre marile traume ale vieţii sale. Elocvent despre cât de mult a iubit Lena radioul e interviul acordat lui Cezar Paul-Bădescu, publicat în Dilema veche, şi după apariţia căruia mi-a mărturisit că a fost cel mai frumos interviu din viaţa ei.

La Bulandra putea fi găsită cel mai adesea la Secretariatul literar. Zic “cel mai adesea” fiindcă în acte nu a fost niciodată secretar literar. Şi asta tot pentru vina de a fi fost“nesigură”  “confuză” ideologic. Cu toate că provenea dintr-o familie cu vederi de stânga. Deşi ajunsese să deteste comunismul, cred că toată viaţa ei a fost ea însăşi un om de stânga.

Uneori, când asupra Teatrului se abăteau norii negri ai reducerilor de personal, spre a se evita complicaţiile, era  trimisă să lucreze la Serviciul de organizare a spectacolelor, adică acolo unde figura “în schemă”. Sigur că trebuia să facă ceva sub calificarea ei profesională, uneori chiar să capseze bilete,  dar trecea peste umilinţă bucurându-se că, şi datorită muncii ei, oamenii vin la teatru. Socotea că principala îndatorire a unui comentator al fenomenului teatral e aceea de a-şi îndemna semenii să intre într-o sală de teatru.

Atunci însă când era lăsată în pace şi făcea muncă de secretariat literar, Lena era un model în profesie. Era prezentă la repetiţii, discuta cu actorii şi regizorul, era ascultată, consultată, respectată. Ştia despre ce vorbeşte.

 Întocmea nişte caiete-program excepţionale. Cel pentru Mizantropul, minunantul spectacol al lui Valeriu Moisescu, ar trebui studiat la Secţiile de Teatrologie.  Mulţi ani după ce spectacolul nu s-a mai jucat, am invocat respectivul caiet de sală într-o discuţie, purtată într-un foaier, după o premieră bucureşteană. S-a uitat lung la mine şi mi-a spus “Chiar? Îti mai aminteşti de el? M-ai emoţionat”.  Şi a dispărut pe neaşteptate. Nu îi plăcea să îşi arate emoţiile, nu voia să divulge cât de sensibilă şi de vulnerabilă era în realitate. Despre emoţiile şi vulnerabilităţile Lenei a scris un excepţional text Alice Georgescu, tot în Dilema, în Dilema veche..

Pe vremea când lucra la Bulandra, Lena a publicat, tot în revista Teatrul, un articol în care pleda pentru un plus de înţelegere pentru actorul-regizor. Îl contrazicea, carevasăzică, pe Valentin Silvestru, duşmanul neîmpăcat al acestei categorii de creatori şi care declanşase împotriva lor o adevărată cruciadă publicistică. Nu ştiu ce m-a apucat şi am contrazis-o, la rândul meu, în paginile Familiei. După câteva luni, ne-am văzut la Timişoara. Nu era deloc supărată pe mine. Mi-a spus:”Ştii, gândeam şi eu ca tine până când am ajuns să lucrez în Teatru. Pe urmă, mi-am mai schimbat părerile”. Când, vreme de vreo cinci ani, am fost, prin cumul de funcţie, secretar literar la Teatrul orădean, i-am dat dreptate.

Îndată după 1989 a lucrat în redacţia Adevărului. Apoi la Teatrul azi, la Dilema şi la Dilema veche.  A început să scrie curent cronică de teatru. La Teatrul azi, la Adevărul, la România literară, la Cotidianul şi apoi, din nou, la Adevărul. Era printre acei critici care mergeau la teatru nu pentru că trebuia, nu fiindcă era presată să facă asta prin sarcinile de serviciu ori prin cine ştie ce obligaţii contactuale. Îi plăcea să meargă la teatru şi îi plăcea să îşi împărtăşească opiniile despre ceea ce vedea. Îi erau pe plac spectacolele cu idee, cu emoţie şi clare.

Avea obsesia clarităţii. Dorea întotdeauna să se înţeleagă ceea ce scria. Odată, când i-am mărturisit că la un seminar de Limbă, cultură şi civilizaţie franceză pe care îl aveam la Masterul de la Facultatea de Ştiinţe Politice din Oradea, traduc în franţuzeşte cu studenţii textele ei din Dilema veche, m-a întrebat dacă traducerea aceea e o operaţie dificilă. I-am răspuns că nu. “Înseamnă că se înţelege ceea ce am vrut să spun”.

 La Adevărul, pe urmă în paginile Dilemei, Lena s-a arătat a fi un excelent comentator de politică externă. Comentariile sale erau bazate pe o reală informaţie. Citea cu  nesaţ marile publicaţii occidentale. Am văzut-o făcând asta în lungile călătorii cu trenul, călătorii impuse de rigorile prezenţei în juriile de nominalizări la premiile UNITER în care am fost colegi în două rânduri. În casa ei din strada Episcopiei, erau vrafuri din Le Monde, Le Figaro,  L’Express, din The New York Times şi altele.

Dilema a fost ultima ei mare iubire. Care a rămas intactă şi după ce în ianuarie 2006 a renunţat la postul de redactor şef-adjunct al revistei. A continuat să scrie acolo şi săptămânal asigura cel puţin două rubrici: De jur împrejur şi Globul cubic.

În iunie 2008, a lipsit două săptămâni la rând din paginile revistei. Eram atunci, cum sunt şi acum când scriu aceste amintiri, la Sibiu. Intrigat de absenţă, i-am telefonat cu îngrijorare. Nu se întâmplase nimic grav. Profitase de o vizită în România a sorei ei şi plecase într-un concediu în Nordul Moldovei. “Am vrut să văd dacă se simte absenţa mea”, mi-a spus. Se simţea.

În ianuarie 2009, o scurtă notiţă redacţională din Adevărul ne înştiinţa că Magdalena Boiangiu e obligată să îşi întrerupă colaborarea cu ziarul în care susţinea rubrica de cronică dramatică. I-am telefonat a doua zi dimineaţă gândindu-mă la ce putea fi mai rău.. Mi-a spus simplu adevărul şi diagnosticul. “Atâta a fost. Nu am noroc. Dar cel mai rău îmi pare că nu voi mai putea merge la teatru”. Şi-a luat imediat la revedere. După aceea am mai vorbit de câteva ori la telefon. Pe urmă nu s-a mai putut. Din 29 iunie 2009 nu se mai poate deloc.

A scris la Dilema veche până cu o săptămână înaintea morţii. Nu i-a fost dedicat un număr de adio. Cred că nu a vrut asta. Ştiu însă sigur de la mulţi dintre colegii ei de redacţie, în special de la Adrian Cioroianu, că Lena le lipseşte enorm tuturor. La fel cum îmi lipseşte şi mie.

Şi încă un amănunt. Dacă acum scriu direct la computer, eu care sunt un pasionat al instrumentelor de scris tradiţionale, asta se datorează îndemnurilor Magdalenei Boiangiu.