Vocea necesară

România are mai multe răni deschise, printre care spitalele pe care medicii le numesc „bombe cu microbi“

Săptămâna care a trecut a fost poate mai mult decât de obicei plină de veşti proaste: copii orfani care se sinucid, fete fără părinţi exploatate sexual, o corporaţie care încă o dată reuşeşte să saboteze procesul politic al votării unei legi, situaţia infecţiilor din spitalele din România, ameninţarea terorii devenită cât se poate de reală.

În toată cacofonia de explicaţii, de apărări şi acuzaţii, lipseşte vocea care alină, vocea care mângâie, vocea care dă un sens suferinţei.

În ediţia din 6 noiembrie, Viaţa Medicală publica un material în care, alături de efortul plin de devotament al medicilor, asistenţilor medicali şi voluntarilor, erau expuse în mod amănunţit şi documentat dezordinea şi confuzia care au caracterizat răspunsul iniţial al instituţiilor Statului după incendiul din Colectiv. În acelaşi număr, aproape strivită de uriaşul text care descria tragedia, o scurtă mărturie a unui voluntar care a muncit de la primele ore alături de angajaţii Spitalului de arşi. Dincolo de imaginile transcrise din prima linie a „frontului”, autoarea, studenta la medicină în anul V Ema Onisâi, rememorează întâlnirea cu N., o pacientă cu arsuri grave şi dureri atroce. Când medicamentele nu îşi mai fac efectul, când medicina e neputincioasă, un singur lucru mai rămâne pentru oameni să le aline durerea – vocea plină de compasiune a unei alte fiinţe umane. Citez:

„Şi plângea de durere şi gemea, nu se putea zvârcoli de durere. Şi atunci m-a rugat să vorbesc cu ea, sa îi spun tot ce îmi trece prin cap. M-am aşezat ca piticul lângă patul ei şi am început să îi povestesc. De mine. De pisica mea. De căţei. De părinţi. De colegi. De tot ce îmi venea în minte. După o oră, nu mai aveam idei. Atunci am auzit cuvintele care nu-mi vor ieşi niciodată din minte: «Te rog, nu te opri!».

Toată România este N., un pacient plin de răni deschise care dor.

Doare că doi tineri orfani aflaţi în grija Statului au ajuns să se sinucidă de durere. Doare că nu am putut face mai mult pentru ei şi pentru viaţa lor chinuită.  

Doare că medicii au ajuns să numească spitalele în care lucrează „bombe cu microbi”.

Doare că unul din cei mai importanţi şi curajoşi ziarişti ai României post-revoluţionare a devenit vârful de lance al unei industrii criminale care vinde otravă. Şi doare că preşedinţii Societăţilor de medici pneumologi şi cardiologi au fost batjocoriţi şi lăsaţi să aştepte în van de un politician care ar trebui să aibă în cea mai mare grijă sănătatea poporului care l-a ales şi îi plăteşte salariul.  

Doare că se întinde neîncrederea între români şi maghiari şi reînvie acel demon al extremismului ucigaş pe care îl credeam adormit după Târgu Mureş, martie 1990.

Doare nesfârşita hemoragie de resurse umane şi financiare, de şanse irosite prin nepricepere şi rea-voinţă, toată această zbatere în van care epuizează ţara de vlagă şi de posibilitatea de a se vindeca, până vom ajunge ca N. să nu ne mai putem nici măcar zvârcoli.

Doare că se surpă, ca în legenda lui Manole, autostrăzile abia construite şi că ţara e plină de gropi şi lucruri făcute de mântuială.

Doare că nu găsim o direcţie, un sens, o voce care să ne vorbească sincer şi deschis. Doare că ne afundăm în anxietate şi extremism şi neajutorare.

La sfârşitul a două zile de chin, N. a murit. Am reluat aici povestea ei şi a Vocii care i-a stat la căpătâi, pentru că este despre cât de mult putem face cu simpla dorinţă de a fi aproape de celălalt pentru binele său. Peste două săptămâni vom sărbători Crăciunul, ziua în care se năştea într-o familie de migranţi Cel care ne-a oferit un model de a-l întâlni pe celălalt şi a vorbi cu el, Vocea care, se povesteşte, a vindecat bolnavii, a redat lumina orbilor şi a sculat din mormânt morţii. Pentru că atunci când medicamentele nu îşi mai fac efectul, un singur lucru mai rămâne pentru oameni să le aline durerea – vocea plină de compasiune a unei alte fiinţe umane.