Vinul ca simbol şi tragedie naţională

„Vinul a devenit un simbol naţional, ca şi ţăranul şi tradiţiile care se mai păstrează la ţară”

Roland Barthes are undeva în „Mitologiile“ sale un text excelent despre vin. Mai exact, despre cum vinul exprimă caracterul şi felul de a fi al francezului.

După Barthes, vinul este o băutură-totem pentru francezi, aşa cum laptele este pentru olandezi şi ceaiul pentru englezi. El este o substanţă ce potoleşte setea, dar este şi una de conversiune, care scoate din lucruri contrariile lor, pot face, de exemplu, dintr-un om slab – un om puternic, din unul taciturn – unul vorbăreţ.

Pe muncitor vinul îl face „să muncească cu tragere de inimă“, iar pe intelectual îl face mai puţin intelectual, mai aproape de proletar, dar, totodată, îl apropie de o virilitate naturală. Prin contrast cu băuturile tari, precum whisky (sau votca), care e băut pentru a provoca starea de beţie, băutul vinului este o plăcere. Astfel, beţia după băutul vinului este o consecinţă, şi nu o finalitate în sine.

În interbelic, Mircea Eliade face un elogiu oarecum asemănător vinului. Spune că servirea acestuia este benefică pentru discuţiile intelectuale, contribuie la desfăşurarea procesului de comunicare. Ceea ce nu face votca - aceasta, observa Eliade, determină şi caracterul discuţiilor şi împinge spre formulări tăioase, categorice, revoluţionare (aluzie la „sufletul rusesc“).

Înainte de 1940, până la ocupaţia sovietică a Basarabiei, în provincia dintre Prut şi Nistru se bea mult şi bine. Dar starea de lucruri era mai aproape de funcţia socializantă a vinului - despre care vorbea Barthes, în cazul francez, şi Eliade, în cazul românesc din interbelic. Odată cu venirea „fraţilor“ ruşi din Est, se schimbă atât sensul, cât şi ritmul de consum al vinului. Nu se mai bea cu păhăruţul, ci cu paharul mare (faimosul granionnîi), şi nu se mai savurează, ci se dă peste cap, aidoma votcii. Beţia devine o finalitate, nu o consecinţă colaterală, ca să-l parafrazăm pe Barthes. Homo Soveticus este un consumator înveterat şi disperat al băuturilor spirtoase, mai ales al celor tari. Stereotipul care domină societatea sovietică sau, cel puţin, clasa muncitoare şi ţărănimea, este acela că vinul e un apanaj al intelectualilor care nu ştiu să bea cu adevărat, al celor îmburgheziţi. Percepţia este una care trădează scopul consumului de alcool în rândurile poporului muncitor, anume plăcerea de a se îmbăta, în timp ce la intelectuali – care nu neapărat rezistă acestei presiuni hegemonice – băutul este văzut ca o plăcere şi tocmai acest lucru e luat în derâdere.

S-a schimbat ceva după 1991 încoace? În clasele populare, puţin. În sat, dacă te serveşte cineva cu vin produs chiar de el şi încerci să savurezi, consumând câte un pic, rişti să fii perceput drept neserios („parcă bei ceai“, ţi se spune des) sau, mai grav, poate fi interpretat ca o ofensă („ce, nu-ţi place vinul meu?“ sau „ce, nu mă respecţi?“). La intelectualitate sau cei din domeniul profesiunilor liberale în ansamblu, obiceiurile au mai evoluat, existând şi posibilitatea de a alege din zeci şi sute de vinuri locale şi străine, atunci când nu sunt preferate băuturile tari. Sau când se bea vin, se bea peste măsură, rar, dar mult. Şi efectul devine ca şi în cazul basarabeanului care a mers la o bază de odihnă din România şi i s-a spus să administreze până la doi litri de apă curativă pe zi, dar care a decis că se va vindeca mai repede dacă va consuma cel puţin dublu. Efectul a fost contrar, boala s-a agravat.

De ani de zile avem o sărbătoare a vinului, în octombrie. Şi ne străduim să dovedim patriotism prin consumul de vin, mai ales dat fiind situaţia de anul acesta cu restricţiile introduse de Rusia. Vinul a devenit un simbol naţional, ca şi ţăranul şi tradiţiile care se mai păstrează la ţară. Se rostesc elogii la adresa „băuturii naţionale“ şi a „truditorilor“, dar puterea nu se prea rupe în cot să-i ajute pe ţăranii care vând anul acesta struguri la un preţ mizer, de puţine ori ajungând la 2 lei, chiar şi la soiuri de masă precum Moldova. De ciudă, ţăranii spun că mai degrabă preferă să facă vin şi să-l consume, decât să dea strugurii pe nimic. De la simbol naţional şi mândrie naţională până la tragedie naţională nu e decât un pas. Şi tragedia, actul final, are mari şanse să se întâmple la următoarele alegeri.