Turcia, neliniştea Europei şi dilema SUA
0
Marţi dimineaţă, la cererea Turciei, se reuneşte Consiliul Alianţei Atlanticului de Nord. Tema vizibilă: ameninţarea pe care Turcia o invocă, pe bună dreptate, din partea Statului Islamic.
Dar nimic nu e simplu sau, în orice caz, nimic nu este atât de simplu şi liniar deoarece nimic nu e nici simplu şi nici linear în spaţiul Orientului Apropiat şi în cel conex în termeni de ameninţare militară evidentă: Marea Neagră.
Contextul este deosebit de grav deoarece, urgent, trebuie găsit un răspuns la o situaţie fără precedent: apariţia simultană a trei zone cu potenţial ridicat de conflict sau cu conflicte deschise în expansiune: linia Statele Baltice - Ucraina - Moldova/Transnistria, apoi întreaga zonă a Mării Negre cu tensiuni vizibile deja în Georgia, Azerbadjian şi, în fine, întregul Orient Apropiat prelungit în Maghreb şi mai departe, înspre inima Africii.
Până acum, disputa scolastică între analiştii de securitate era de a şti care ar putea fi considerat epicentrul unui viitor conflict major: Turcia, ca intersecţie geografică a drumurilor de toate felurile urcând din Orientul Apropiat înspre Europa sau, dimpotrivă, Marea Neagră ca prelungire logică a avansului rus de până acum, pe logica mai veche a dispoziţiilor de luptă ale Armatei a XIV combinată cu flotila de la Sevastopol, aacoperind (atunci şi acum) ţinte duble. Pe de o parte o înaintare terestră înspre aliniamentele vitale din centrul Europei, apoi o ofensivă menită să obţină şi să păstreze controlul Strâmtorilor şi asigurând conexiunea vitală cu Mediterana.
Până foarte de curând, urmând logica militară clasică a şcolilor de război tradiţionale conflictele aceste erau studiate separat ca unităţi distincte cu limite de evoluţie maximale legate de ceea ce se credea că sunt interesele specifice, cuplate cu capacităţile militare de susţinere a ofensivelor respective. În plus, mai exista argumentul că, cel puţin într-o primă fază a conflictului, aliaţii sau forţele care se vor agrega de o parte şi de alta a baricadei vor avea cel puţin o carcateristică majoră comună, etnică, religioasă, apartenenţă la structuri comune economice sau/şi de securitate, aceasta presupunând şi posibilitatea de anticipare logică a arealelor pe care s-ar putea desfăşura su extinde ostilităţile.
Logic şi posibil în măsura în care alianţele acestea nu sunt dublate, chiar triplate, de alianţe secunde motivate de raţionamente naţionale, încrengătura lor mortală fiind un factor de atenuare a forţei de impact teoretice. Ucraina este un exemplu dintre cele mai nefericite, căci al doilea front de luptă după cel din est, este deschis acum împotriva ultranaţionaliştilor înarmaţi din greu chiar de ucraineni cu ceea ce primiseră ca ajutoare logistice din Europa şi îndeosebi din SUA.
Dar ceea ce ne interesează acum este marea dilemă în care se află atât Europa cât şi SUA, obligate să susţină Turcia, ţară membră NATO, dar asta în condiţiile în care alianţele zonale nu sunt deloc limpezi.
Sigur că nu există niciun fel de ezitare în formularea unui răspuns favorabil pentru acţiunile armatei turce împotriva bazelor din Siria ale Statului Islamic. Ştiind bine că un asemenea mesaj oficial ar da liber unei eventuale ofensive masive, aeriene, dar şi terestre.
Numai că, şi aici intervine marea problemă, bazele de antrenament şi zonele de regrupare ale unităţilor de luptă ale Statului Islamic se află (multe dintre ele) în zona kurdă. Iar europenii şi, înainte de toate, americanii, au creat o relaţie absolut privilegiată cu populaţia kurdă, vectorul major pe care s-au sprijinit intervenţiile succesive împotriva Irakului lui Saddam Hussein. Rostindu-se atunci, după cum relatează surse multiple, oarece angajamente în susţinerea nu numai a unei regiuni autonome (cea care isterizează acum pe mulţi deoarece grupează zonele petrolifere cele mai valoroase), dar şi pentru susţinerea realizării visului istoric al kurzilor, Marele Kurdistan. Cel care, teoretic, ar urma să înglobeze o parte a teritoriului turc de azi.
Vorbe generale, promisiuni vagi, desigur, dar care au stârnit o certă stare de aşteptare şi au turnat benzină direct în centrul unui focar ce a ars mereu mocnit, acela al luptei PKK în Turcia. Fapt pe care Turcia nu l-a înghiţit niciodată, acum cu atât mai mult cu cât, iată, a apărut un moment foarte greu repetabil: o ofensivă militară oficial susţinută de NATO care să lovească simultan ISIS şi bazele PKK din întreaga regiune.
Sigur că se poate, dar temerea este că, imediat, nu numai că vor urma inevitabilele riposte (acţiune militară plus acte teroriste) din partea celor două entităţi vizate, dar şi că, în paralel, s-ar putea degrada situaţia internă de securitate în Turcia (vezi demonstraţiile violente de la Istanbul organizate de extrema stângă şi opoziţia liberală în opoziţie cu islamismul conservator al lui Erdogan).
Cu alte cuvinte, teama este că s-ar putea dezvolta un front dublu de insecuritate. Pe de o parte, exacerbând situaţia de criză din Orientul Apropiat. Pe de altă parte, odată cu apariţia unei posibilităţi reale de insecuritate internă în Turcia, am vedea cum, într-n scenariu plauzibil, să apară o problemă serioasă la nivelul stabilităţii întregului flanc de sud-est al Alianţei, acum când Grecia este anihilată pe termen mediu de probleme economice ce se pot transforma oricând într-o explozie socială majoră.
Ce va decide Alianţa? Va răspunde cererii Turciei, dublată acum de oferta făcută azi de a deschide „toate bazele sale militare” (deci nu numai baza de la Incirlîk deja deschisă avioanelor americane de luptă) pentru operaţiuni militare aliate „împotriva ISIS şi a tuturor grupărilor teroriste”? Va autoriza o acţiune militară de mare anvergură în care turcii şă-şi asume riscul conisderabil de a deveni vectorul terestru, ştiind însă că asta va duce la pierderi enorme în zona kurdă?
Problema de fond este că, în spatele a toate acestea, există marele adevăr transmis ca mesaj ultimativ de avertizare din partea turcă: lăsăm lucrurile să continuie, graniţele vor deveni permeabile, securitate aproape imposibilă şi, în aşteptare, se află un val uriaş de imigranţi care vor încerca să ajungă cu orice preţ în Europa. Fără ca Europa să aibă consolidate zidurile de apărare: proceduri specifice, trupe, centre de azilanţi... Europa, evident, nu-şi poate permite asta. Cum nu-şi poate permite, profund neliniştită, să intre definitiv şi irevocabil într-o acţiune militară de amploare (sau s-o suţină) în condiţiile în care jocurile diplomatice la nivel de Bruxelles nu sunt întotdeauna aceleaşi cu cele din marile capitale. Şi nici priorităţile de acţiune. Statele Unite şi-ar recupera un aliat, dar şi-ar face şi duşmani importanţi, chiar printre actualii prieteni din Orientul Apropiat, cei înspre care se va îndrepta valul de refugiaţi care va fi generat de zona de conflict sau de noile zone de conflict.
O decizie care ar putea să schimbe fundamental raporturile de putere din Orientul Apropiat, dar şi să acutizeze tensiunile din zonele proxime, inclusiv din Marea Neagră. O decizie dificilă într-o lume ciudată în care din ce în ce mai multă lume pare să-şi dorească să pună pe masă hărţile militare, realizând eşecul istoric al tuturor politicilor de până acum. Noi ce avem de spus? Nimic.
Se încarcă comentariile...
