Republica Moldova, ultima piesă din jocul de şah strategic Est/Vest

În Parlamentul Republicii Moldova, odată cu anunţarea sentinţei previzibile pentru guvernul de doar trei luni al premierului Streleţ, s-a consumat şi ultimul act dintr-un joc geo-strategic extrem de important şi cu relevanţă fundamentală pentru echilibrul unei geografii conflictuale de putere care se redefineşte în utima perioadă la fluctuanta graniţă între spaţiile de influenţă revendicate de marii jucători: UE şi Federaţia Rusă.

Jocul acesta poartă un nume, Parteneriatul Estic, structura imaginată de europeni, cea care urma, în teorie, să aducă ţările membre ale proiectului (Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Azerbadjian) cât mai aproape de UE, deschizând căi succesive, pe paliere din ce în ce în ce mai complexe, în timp, pentru eventuala alăturare a acestora la construcţia europeană. Proiect generos, teoretic fezabil, imaginat în plin entuziasm al birocraţiei de la Bruxelles, pe deplin încredinţată că nimic nu putea sta în calea unei continuări a procesului extinderii, tabloul complet urmând să fie completat de sosirea ţărilor din Balcanii de Vest.

S-au investit enorm de multe energii, speranţe, dar şi bani în organizarea acestui Parteneriat Estic menit să ajute la implantarea durabilă a structurilor şi standardelor europene pentru prima oară în mod direct în foste state componente ale defunctei URSS şi nu numai, ca până atunci, în ţările Europei de Est, foste satelite ale puterii centrale sovietice.

În paralel, cu mai multă discreţie dar cu aceeaşi intensitate, a început, inevitabil, discuţia paralelă, cea privind aderarea la NATO a cel puţin a unora dintre statele din Parteneriatul Estic.

Mişcări ce urmau să deplaseze, într-un răstimp relativ scurt, întreaga frontieră de est a spaţiului euroatlantic combinat, economic şi de securitate, închizând practic accesul Federaţiei Ruse la Marea Neagră şi începând o operaţiune extrem de intersantă strategic pentru securizarea unei zone de control.   

Acesta este motivul invocat de strategii Kremlinului pentru a declanşa o operaţiune şi ea de mare complexitate, aflată acum în plină desfăşurare, vizând, din partea lor, securizarea accesului rus la spaţiile respective, considerate a fi parte a zonei de influenţă imediată şi aparţinătoare de drept la ceea ce ar urma să fie noua hartă geografică a Uniunii Eurasiatice.

Moment în care a început confruntarea. Pe o linie care pleacă de la statele baltice şi se termină departe înspre sud, în Siria şi dincolo de ea, vizând controlul Orientului Apropiat. Etapele operaţiunii de retaliere au fost clar definite de strategii ruşi, prima etapă fiind minarea progresivă, dar extrem de rapidă, a structurii funcţionale a Parteneriatului Estic, proces marcat de cele două momente memorabile, Summit-urile eşuate de la Vilnius şi Riga. Cele unde s-a consemnat retragerea, de facto, a unora dintre state şi trecerea lor directă în spaţiul de influenţă al Rusiei sau începutul destabilizării majore, chiar cu preţul unui război civil, al Ucrainei, ţara-cheie a sistemului imaginat de europeni.

O destabilizare jucată pe baza unei combinaţii îndelung studiate al şcoala unde se predau lecţiile purtării războiului asimetric: pe de o parte alternanţa rapidă oferă economică/blocare de pieţe şi acces al forţei de muncă/revenire cu noi "oferete care nu pot fi refuzate', pe de alta cu semnalele din ce în ce mai puternice, date în clar, privind sprijinul politic şi militar direct dat mişcărilor autonomiste ale formaţiunilor pro-ruse. În plus, în această ultimă perioadă, cu semnalul de forţă trimis de succesul incontestabil al intervenţiei din Siria...

În replică, Occidentul a multiplicat atât ofertele economice cât şi mişcările asiguratorii militare. Primele absolut reale, dar eşalonate, cum le este obiceiul celor de la Bruxelles, pe termen lung sau foarte lung, cu condiţionarea totală de reformele ce ar urma să aibă loc în ţările respective. „Imposibil, nu mai avem timp de aşteptat, suntem sufocaţi de criză“, a sunat replica, întărită de certitudinea promisiunii de asistenţă făcută de Federaţia Rusă, fie şi numai pe planul livrărilor energetice. Mişcările NATO sunt cu mult mai palpabile însă destul de puţin relevante pentru ţările din Prteneriatul Estic deoarece ele asigură, firesc, doar graniţa estică a teritoriului acoperit de umbrela Tratatului Atlanticului de Nord.

Context în care, de ani buni, Republica Moldova rămăsese singurul exemplu pe care funcţionarii de la Bruxelles îl puteau prezenta ca succes incontestabil şi speranţă pentru demonstraţiile viitoare, dar şi ca justificare contabilă (de altfel singura) pentru tot ce s-a cheltuit până acum din banii contribuabilului european în susţinerea proiectului. Republica Moldova era singura ţară care se încadra în parametrii propuşi pentru negocieri, iar Vlad Filat era considerat cheia europeană care putea determina sau influenţa mecanismele politice şi administrative din celelalte ţări ale proiectului, tocmai pentru că putea arăta care poate fi un prim răspuns practic al UE: ridicarea vizelor şi barierelor comerciale.

Căderea răsunătoare a simbolului european din Republica Moldova, apoi a guvernului lui Streleţ pune oare capăt drumului european al Republicii Moldova?

Foarte greu de anticipat ceea ce va urma, aproape imposibil de ştiut care vor fi următoarele evoluţii ale alianţei proeuropene care este din ce în ce mai slăbită şi mai divizată în faţa unui succes al alianţei opoziţiei socialişti plus comunişti care intuiesc că acum ar fi momentul pentru o forţare a jocului şi trimiterii unui mesaj clar de prietenie, colaborare şi eventuală alianţă politică cu Federaţia Rusă. Moment optim pentru ei deoarece calculul Kremlinului s-a dovedit just în materie de intuire a calndarului exact al propriei ofensive pe fundalul unei atitudini defensive tradiţionale a celor de la Bruxelles, amplificată acum exponenţial din cauza deplasării atenţei înspre rezolvarea efectelor din ce în ce mai ample (economice şi politice) ale crizei refugiaţilor.  

Există, deci, un mare risc să vedem că, cel puţin în condiţiile actuale, celor de la Bruxelles să nu li se pară că este strict necesar şi urgent să continue presiunile şi negocierile cu statele din Parteneriatului Estic şi, foarte posibil, să se limiteze la o neutralitate îndepărată, respectând principiul corect politic „respectăm voinţa populară, este alegerea naţională, strict alegerea naţională“.

Şi cu asta se poate pune punct şi trece la etapa următoare, cea în care urmează negocierile adevărate, cele privind respectarea zonelor de influenţă, continuând o discuţie mai veche (în orice caz niciodată uitată de ruşi), cea de la Malta. atunci când, printre altele, exact despre aceste zone de influenţă şi interese directe s-a vorbit.

Se rescrie o hartă de putere, tocmai pentru că tensiunile ajunseseră aproape de punctul de explozie. O nouă geografie de putere însoţită, de ce nu, de posibile ajustări ale hărţilor geografice aşa cum se aşezaseră ele după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Dacă nu aţi citi-o deja, vă recomand cu căldură o carte de referinţă în acest domeniu al „geografiei geostrategice a conflictelor“. Este scrisă de Yves Lacoste şi are un titlu care a fost introdus, ca nume de curs, în programa unor şcoli unde se pregătesc lideri politici şi comandanţi militari de înalt nivel. Geografia serveşte, mai întâi, la ducerea unui război.

Iar cel mai eficient dintre acestea este cel care se duce (se câştigă sau se pierde) în mintea oamenilor. Suntem în această etapă. Se restează jocul global, apoi cel regional, se mută ulimele piese din vechiul joc, eliberându-se terenul şi scaunele deoarece, de acum, indubitalil, este timpul pentru marii maeştri internaţionali.