Partidele vor, dar nu au pe cine!

Foto Octav Drăgan

Este destul de clar pentru toată lumea că oamenii care au ieşi în stradă zi de zi, în ultimele două săptămâni, nu sunt ai nimănui? Degeaba încearcă televiziunile de casă ale PSD să îi trimită în curtea partidelor de opoziţie, pentru că nu ţine.

Nu pentru că partide precum PNL, PMP, USR nu şi-ar dori să aibă printre membrii lor oameni precum cei din Piaţa Victoriei. Problema este că ei nu îşi doresc să se afilieze unui partid politic. Probabil ar trebui o analiză sociologică foarte amplă pentru a afla cu exactitate principalele motive din cauza cărora românii care, teoretic, înţeleg cum funcţionează o democraţie, refuză să facă politică.

Majoritatea celor din piaţă, ne place sau nu, sunt mult peste nivelul actualilor membri de partid. Nu vreau să generalizez, însă ultimii 20 de ani au oferit atât de multe exemple de „aşa nu” încât românii deştepţi şi-au zis mai bine îmi văd de viaţa mea. Replici precum: „mai dă-i d******i cu politica lor cu tot”, „toţi fură!”, „toţi proştii fac politică pentru că nu ştiu să facă altceva”, „nu mă cobor eu la nivelul lor” au invadat spaţiul public. Iar evenimentele din ultimele zile sunt practic expresia acestor nemulţumiri.

Partidele vor să se reformeze, dar nu au membri competenţi care să îşi asume reforma.

În cazul PSD, sincer, am uşoare dubii că există o dorinţă de îmbunătăţire. Ei au demonstrat că o victorie politică înseamnă automat favorizarea membrilor de partid, indiferent dacă acest lucru se află în contradicţie cu legea statului român. Dar să presupunem că şi Partidul Social Democrat îşi doreşte schimbarea. În aceste condiţii creăm un scenariu în care avem alegeri libere în partid, iar liderii de seamă se vor impune şi vor reforma clasa politică din prezent. O serie de indicatori îmi arată, însă, că acest lucru este aproape imposibil.

Chiar dacă partidele vor, ele nu au, în prezent, pe cine să propună. De ce?

În primul rând, trebuie luat în considerare marea migraţie românească către vest. În ultimii 25 de ani peste 10% din populaţia ţării a emigrat în ţări precum Spania, Italia, Germania sau Marea Britanie. Această cifră impresionantă cuprinde oameni cu iniţiativă, oameni cu studii sau oameni care au conştientizat rapid că revoluţia din 1989 nu va aduce raiul pe pământ. Aşadar, îmi permit să îi numesc posibili lideri care aveau forţa să tragă o întreagă societate după ei.

În al doilea rând, partidele, care trebuiau să îşi proiecteze în viitor următorii conducători, au dus o politică de dezvoltare doar în jurul campaniilor electorale. Organizaţiile de tineret erau bune 1-2 luni în jurul alegerilor după care uita toată lumea de ele. Mai mult, cu superioritatea şi aroganţa cu care politicienii români au privit întotdeauna societatea, au ajuns să eticheteze în fel şi chip tinerii care munceau în campanie pentru ei. De aici celebrele expresii „cărător de geantă” sau „lipitor de afişe”. Coroborat cu numirea în funcţie ale unor persoane cu legături directe la nivel înalt, tinerii buni, care au rămas în ţară, au refuzat automat să intre în politică. Astfel, când strada a cerut schimbarea clasei politice, partidele nu aveau în interior nici un tânăr care să fie educat în disciplina de partid şi care într-adevăr să aibă şi o carieră strălucitoare. Şi automat cei care au acceptat etichetele de cărător de geantă sau lipitor de afişe timp de 8-10 ani nu au impresionat pe nimeni. Nici intern, nici extern.

În al treilea rând, liderii care au rămas în ţară au primit o mână de ajutor de la corporaţii. Meritocraţia din interiorul marilor companii a devenit automat un magnet pentru cei cu energie, dornici să se dezvolte şi să contribuie la evoluţia societăţii. Astfel, dacă vrem să descoperim adevăraţii lideri nu ne uităm în partide, ne uităm la vârful piramidei din marile societăţi comerciale. Unul dintre principalele motive este cel financiar. Acest lucru a fost dezbătut intens atunci când Dacian Cioloş încerca să îşi construiască marele guvern tehnocrat. Pe lângă faptul că salariul de ministru nici nu poate fi comparat cu cel de CEO în cadrul unei companii multinaţionale, există şi reticenţa acestora de a se asocia cu un spaţiu murdar. Pentru că spaţiul politic românesc a fost şi este un loc în care dacă intri oamenii îţi pun imediat etichete.

Cei care au plecat din ţară vor schimbarea. Tinerii care mai cred în România, dar care au primit tot timpul o palmă peste faţă atunci când au încercat să intre în partide, doar pentru simplul fapt că nu erau rude cu vreun „senior”, vor schimbarea. Aşa numiţii corporatişti, vor schimbarea. Iar după ce românii au demonstrat că se pot uni într-o voce comună sunt sigur că şi partidele vor schimbarea. Cea mai mare problemă este aceea că partidele nu au momentan pe cine propune. Iar ele nu pot lua oameni cu forţa de pe stradă, să îi arunce în politică. Doar dacă ele vor deschide porţile meritocraţiei, vom asista la o reformare adevărată a clasei politice româneşti.