Laşitatea ca scut intelectual

Dacă tot vorbim de un scut antirachetă sau de un scut fiscal (ambele stârnind controverse), de ce n-am vorbi şi de un scut intelectual?

Care, în câteva momente istorice şi în câteva ţări, s-a dovedit a fi unul şi acelaşi lucru: o formă de laşitate a intelectualilor confruntaţi cu mase de oameni temeinic irigate ideologic şi abil orchestrate politic, numite „poporul", „clasa muncitoare" sau chiar „naţiunea".

Dacă ne referim la universitate, care sublimează pretutindeni mediile intelectuale, exemplele invocate de obicei sunt „trădarea" din anii '30 ai secolului XX a universitarilor germani, după preluarea puterii de către nazişti, şi cedarea universitarilor americani din anii '60 în faţa mişcărilor radicale de stânga. Uneori e amintit şi cazul universitarilor italieni după ascensiunea lui Mussolini. Ceea ce atrage atenţia este că nimeni nu învaţă nimic din lecţia istorică oferită mură-n gură de înaintaşi.

E citată păţania unui profesor american de la Cornell University care i-a entuziasmat pe studenţi cu discursul lui până când le-a dezvăluit că îl reproducea pe unul al lui Mussolini vechi de treizeci de ani. Faptul că stânga şi dreapta se confundau nu era de natură să mire. Nu a fost recuperat Heidegger după război de Noua Stângă americană? Şi cine era profesorul de filosofie român care, la sfârşitul deceniului 7, îl descoperea cu mare entuziasm pe primul rector nazist, dacă nu N. Tertulian, autor, cu doar un deceniu în urmă, al unui amplu studiu despre estetismul lui Lovinescu, aspru judecat din perspectiva celui mai vulgar marxism?

Dar dacă tot am adus vorba despre lecţii istorice neînvăţate, cum se face că niciunul dintre criticii de la dreapta ai ruşinoaselor pacte intelectuale cu „poporul" nu invocă situaţia din universităţile fostelor regimuri comuniste? Politizarea învăţământului în acestea din urmă a fost cu mult mai agresivă şi mai intensă decât în orice universitate nazistă ori radiclă din alte epoci istorice. Eliminarea profesorilor pe motive ideologice sau de „dosar", majoritatea inventate, exmatricularea, pe considerente politice, a studenţilor n-au reprezentat cazuri izolate, ci au atins o masă critică importantă.

Nu americanii din anii '60-'70 au inventat political correctness, ci comuniştii europeni, chiar dacă regulile jocului n-au fost neapărat aceleaşi. În fine, numerus clausus a existat în comunism înainte de nazism, dacă avem în vedere „experienţa" sovietică, indiferent de faptul că criteriile nu erau rasiale sau etnice, ci sociale şi politice.