Impunitatea de conştiinţă a „libertarianului” Astărăstoae

Îmi amintesc faptul că unul dintre primele articole de opinie pe care le-am scris pentru presa cotidiană din Iaşi avea drept subiect cazul unui medic ce uitase un pansament în burta unei paciente.

Deşi făcuse plângere la Colegiul Medicilor, pacienta s-a ales doar cu o nouă operaţie, pentru a-i fi înlăturată şi faşa uitată în abdomen, şi infecţia teribilă produsă de aceasta. Medicului în cauză nu i s-a întâmplat nimic. L-a scos din cauză domnul Vasile Astărăstoae, la acea vreme Preşedinte al Colegiului Medicilor, filiala din Iaşi.

Acelaşi Preşedinte de astăzi al Colegiului Medicilor din România, ce tocmai a primit o sentinţă definitivă din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după ce a fost acuzat de ANI pentru conflict de interese, care a constatat că a fost angajator de sine şi al propriei fiice în contextul mai multor proiecte europene derulate de instituţiile pe care le conduce prin acelaşi sine.

Caracterul profesorului de medicină legală este unul modelat pe profilul conştiinţei totalitare. Cine are curiozitatea să citească impresionantul CV al d-lui Astărăstoae, va constata cât de ubicuu poate fi, ca preşedinte de comitete şi comisii, actualul rector al UMF Iaşi. Domnul Astărăstoae pare să fie „adeptul care nu pierde”: domnia sa fie are totul, fie nimic. Aş spune că şi acest personaj este unul comic, aşa cum mai avem pe la Iaşi, dacă nu aş şti că e de-a dreptul tragic să te poţi împărţi în atâtea poziţii remunerate de stat, să ai acces la fonduri din bugetul statului şi să pozezi în „libertarian”. Şi nu orice fel de „libertarian”, ci unul de-a dreptul intelectual.

„Poza” de Iaşi şi cea naţională a d-lui Astărăstoae (între altele, membru al Grupului pentru Dialog Social Iaşi, un loc în care, atât cât l-am putut vedea, am înţeles că-i place practica monologului) este aceea de, cum ar spune Pascal, „judecător al tuturor lucrurilor”: ştie tot, împarte sentinţe, dă lecţii de deontologie (nu întâmplător, predă un curs de „bioetică, deontologie şi drept medical”), explică omniscient şi infatigabil cum devin treburile în educaţie, administraţie, politică. Şi face toate acestea de pe poziţiile „libertarianismului” intelectual care l-a consacrat, acela de slujbaş la stat. Poziţie din care nu a fost în stare decât să săvârşească cel puţin o ilegalitate, dacă este să mă refer numai la sentinţa definitivă dată de ICCJ.

Ce constatăm, urmare a acestei sentinţe? Că, deşi Agenţia Naţională de Integritate îi solicită d-lui Astărăstoae să plece din funcţia de Preşedinte al Colegiului Medicilor, „libertarianul” călăuzitor ne explică tuturor că, procedural, nu are niciun motiv să demisioneze. Chestiunile astea ar fi, mă-nţelegi, mofturi. De unde ne putem da seama că, şi în faţa propriei conştiinţe, (aceea totalitară pe care o pomeneam mai sus, întrucât un alt soi nu pare să aibă), dl Astărăstoae se proiectează în deplină impunitate.

Dacă Tribunalul Raţiunii l-ar aduce în faţa sa, dl Vasile Astărăstoae ar fi în stare să respingă chiar şi acuzaţia de malpraxis asupra propriei conştiinţe

La capăt de carieră, încurcat în fărădelegi şi dovedindu-se că e doar o efigie lipsită de conţinut sub aspect moral, dl Vasile Astărăstoae ratează, înainte de a pleca în anonimatul care l-ar caracteriza cu mult mai bine, întâlnirea sinceră cu propriu-i sine. Sub raport etic, de fapt, nu va putea avea vreodată o astfel de întâlnire. Căci, aşa cum a dovedit şi sentinţa definitivă a ICCJ, dl Astărăstoae se întâlneşte cu sine numai pentru a extrage, prin sine însuşi, în manieră „libertariană”, cât mai mulţi bani publici, fie aceştia şi europeni, sau cu atât mai mult dacă sunt europeni. Aşa adăuga că o astfel de întâlnire este imposibilă şi pentru că, aşa cum dovedeşte caracterul său totalitar, dl Astărăstoae se întâlneşte cu sine nu pentru a-şi face, carecumva, probleme de conştiinţă, ci doar pentru a-şi satisface propriul orgoliu nemărginit. Şi poate că, după ce va pleca şi din poziţia de Preşedinte al Colegiului Medicilor, şi din aceea de Rector al UMF, nu altfel decât ruşinos, aşa cum merită, va avea timp să revină, niţel, la „Critica raţiunii practice” şi la „Bazele metafizicii moravurilor”. Adică, la litera K din Bibliografia cursului de deontologie. Iar astfel ar înţelege, poate, că, dacă Tribunalul Raţiunii l-ar aduce în faţa sa, ar fi în stare să respingă chiar şi acuzaţia de malpraxis asupra propriei conştiinţe.