Hărţuire sexuală în universităţi: de ce, domnule profesor?

Dumitru Păcuraru, conferenţiar la UMF Iaşi, acuzat de hărţuirea sexuală a unei studente

În urmă cu vreo trei ani o prietenă mi-a povestit cum în perioada studenţiei un profesor a chemat-o să facă practică la sociologie într-un laborator, iar în timp ce lucra la calculator a simţit că se apropie de ea, după care mâinile lui au coborât pe sânii ei. S-a uitat la el şi l-a întrebat: de ce domnule profesor?

Nu mai ţin minte contextul în care mi-a povestit întâmplarea din facultate ori ce a îndemnat-o atunci să mi se destăinuie fiindcă trecuseră vreo şase ani de când absolvise, iar noi stăteam la taclale după multă vreme în maşina mea. Mi-a rămas în minte întrebarea ei: de ce domnule profesor? E o adresare care spune multe despre respect şi încredere pe care le văd ca două componente ale relaţiei dintre profesori/profesoare şi studenţi/studente.    

Moralitatea îndoielnică a femeilor

Pornind de la cazul recent de la UMF Iaşi în care conferenţiarul Dumitru Păduraru este acuzat că a hărţuit sexual o studentă, au început să curgă texte. Ce face acest caz deosebit? Probabil faptul că femeia a putut proba o acuzaţie care este destul de greu de dovedit. Studenta care a fost hărţuită l-a reclamat la DNA şi bine a făcut.  De ce scriu şi eu? Pentru că am văzut recent în mediul online reacţii precum:

-          Dar poate că vrea să terfelească numele profesorului.

-          Pe bune, Sherlock?

Brusc mi-am readus aminte despre moralitatea îndoielnică a femeilor care sigur vor găsi o variantă de a se răzbuna pe un biet bărbat nevinovat din cauza a te miri ce fiindcă aşa vor ele. Îndoiala este un element tare puternic, introdus adesea în denunţarea de către o femeie a unei situaţii de abuz. Îndoială în raport cu veridicitatea celor spuse, îndoială în raport cu moralitatea celei care acuză. Aici un articol care prezintă interacţiunea dintre profesor şi studentă potrivit referatului de propunere în arestare. 

Mi-am adus aminte de un alt context, de această dată este vorba despre violenţa asupra femeilor exercitată în familie când, prin 2011, solicitam introducerea ordinului de protecţie în lege. Am auzit atunci diferite persoane (inclusiv parlamentari) care spuneau:  dar, se va abuza, nu putem construi o bază pentru un abuz fiincă bărbatul va fi dat afară din casă degeaba.

Să fie limpede, un abuz e un abuz indiferent că este comis de o femeie sau de un bărbat şi trebuie sancţionat în consecinţă. Nu introduci în lege ordinul de protecţie pentru că automat porneşti de la premisa că femeile afurisite îşi vor da bărbaţii afară din casă cel mult şase luni (timpul maxim pentru evacuarea din locuinţa comună pe care îl decide un judecător) doar aşa, din amuzament ori ca să se răzbune. Este greşit să legiferezi pornind de la moralitatea îndoielnică a femeilor.  

În cazul hărţuirii sexuale în universităţi, este greşit să judeci pornind de la moralitatea îndoielnică a studentelor care vor să păteze numele unui profesor curat ca lacrima în exerciţiul misiunii de dascăl. Aici este un articol care vorbeşte despre tăcerea femeilor şi motivele pentru care ea apare.

Despre rezistenţă: a universităţilor şi a studentelor

Eu vreau să introduc în discuţia aceasta altceva: rezistenţa universităţilor şi rezistenţa studentelor. În ce măsură la nivelul universităţilor ceea ce s-a întâmplat la UMF Iaşi va genera ceva, va produce schimbare? Mai că îmi vine să scriu: să genereze orice, numai să genereze ceva. Multe universităţi sunt sisteme închise, care se protejează, care vor opune rezistenţă la dezbatere dacă temele deranjează apele interne. Mi-ar plăcea ca asociaţiile de studenţi să lanseze după vacanţă câte-o discuţie despre hărţuirea sexuală în universităţi, să invite nişte oameni care să le vorbească despre temă pentru că mai întâi trebuie să recunoşti ceea ce ţi se întâmplă şi să înţelegi că poartă numele de hărţuire sexuală şi că locul ei nu este în mediul universitar. Moral şi legal, locul ei ar trebui să fie în spaţiul numit „nicăieri”.         

Există la nivelul universităţilor Coduri de Etică şi Comisii de Etică. Acestea nu se ocupă doar cu acuzaţiile de plagiat cum ne-am obişnuit noi pe aici, atribuţiile lor acoperă tot spectrul temelor incluse în Codul de Etică, inclusiv hărţuirea sexuală. Ieri, am răsfoit din întâmplare cartea Mihaelei Miroiu, Dincolo de îngeri şi draci: etica în politica românească, ca un făcut am deschis chiar la un articol publicat în iulie 2005 - Cu Don Quijote înainte. Etica în universităţi-  după ce încheiase un proiect dedicat eticii în universităţi. Acesta a inclus şi chestionare aplicate studenţilor 2500 ca număr, din 13 universităţi diverse. Printre problemele considerate serioase atunci regăsim şi hărţuirea sexuală. Reacţiile publice din 2005 au fost ‚spumoase’, printre acestea: la noi nu există aşa ceva, iar dacă au fost, nu mai sunt. În acel an Ministerul Educaţiei a solicitat universităţilor să îşi elaboreze Coduri de Etică şi Comisii. În prezent, sugestia mea este să apelaţi la acestea şi să le implicaţi în dezbaterea de la nivel universitar.             

Rezistenţa de la nivelul studentelor este diferită. Rezistenţa aceasta înseamnă să te opui abuzului de putere şi să produci schimbare prin nesupunere la o relaţie abuzivă. Studenta de la UMF Iaşi a opus rezistenţă. Aceasta poate creşte substanţial prin crearea unui cadru de informare în care tema centrală să fie hărţuirea sexuală în universităţi.  Reţelele de sprijin, de informare  sunt deosebit de importante fiindcă de acolo obţii ajutor şi îndrumare pentru a opune rezistenţă fiindcă nu te revolţi aşa peste noapte. Un website util şi o adresă către o platformă de consiliere on-line.  

Aş relua întrebarea din titlu: de ce domnule profesor ? Pentru că se poate?! Dar aş veni totuşi cu o alta: se mai poate domnule profesor? Eu sper că nu şi sper să existe suficientă presiune publică şi instituţională în aşa fel încât cel care hărţuieşte să ştie că nu mai are această „libertate” şi să înceapă să îi fie teamă de consecinţe fiindcă nu îmi imaginez că are timp de instrospecţie morală.