Fals jurnal de ieri și de azi. Surpriza vizitei unui mare prieten
0Acum două săptămâni, însoțit de fostul ministru al Culturii Ionuț Vulpescu, a bătut la ușa casei mele din Cotroceni prietenul de faimă mondială Ioan Hollender.
Ne-am îmbrățișat și am luat loc în fotoliile biroului meu, eu binecuvântând clipa care ne-a adus împreună.
Știam că va veni și am pregătit și eu cadouri inspirate de prietenia noastră. Unul dintre aceste cadouri a fost fotografia elegant înrămată a biroului meu de director general al Teatrului Național „I.L.Caragiale”, în care ne-am întâlnit prima dată, fotografie care are în fundal cele 44 de portrete ale directorilor Teatrului Național, în mijlocul cărora se afla, mare, portretul celui mai de seamă director al Teatrului cel Mare, prințul Ion Ghica, fost prim-ministru. Eu eram al 44-lea director, 44 ca în celebra replică a lui Pristanda justificând conului Fănică Tipătescu numărul steagurilor arborate în oraș: „Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică!”.
Pe fereastra deschisă a biroului meu se auzeau strigătele protestatarilor numirii mele la Național, ca fost nomenclaturist.
- Dumneata ai spus că din clipa de față suntem doi nomenclaturiști în birou.
Domnul Hollender a zis:
- Ții foarte bine minte clipa întâlnirii noastre!
Apoi m-a întrebat:
- Dumneata în ce an te-ai născut?
- În 1932, i-am răspuns eu.
- Știi când m-am născut eu? În 1935. Sunt mai mic decât dumneata cu trei ani.
- Înseamnă că acum ai 89 de ani și circuli atât de tinerește prin lume.
Domnul Hollender a râs și mi-a zis:
- Știi unde am fost eu ieri? La Râmnicu Vâlcea, unde fiica mea, pianistă, a susținut un concert la Filarmonica Ion Dumitrescu, filarmonică foarte bună. Dar știi ce mi s-a întâmplat la Râmnic? La Râmnic, după concert, toată sala a năvălit pe mine și s-au bucurat că le-am făcut onoarea, eu, marele Hollender, să vin la Râmnic. Cineva dintre cei care se bucurau de prezența mea m-a întrebat ce program mai am în continuare în România. Eu am răspuns că mâine mă duc la prietenul meu Dinu Săraru acasă. În clipa aceea s-a răsturnat toată situația. „La Dinu Săraru? E fiul Râmnicului, are statuie în holul teatrului Anton Pann și el e cel mai mare fiu al Râmnicului cu care ne mândrim și suntem geloși pe dumneavoastră că mâine veți fi alături de cel mai mare fiu al Râmnicului pentru că domnia sa s-a născut la Râmnic și a și scris o carte fermecătoare Râmnicul meu.”
- Așa este. Sunt mândru că m-am născut la Râmnicu Vâlcea, unde sunt acasă tot timpul. La Slătioara am copilărit și am rămas profund legat cu toate fibrele ființei mele de țăranii din Slătioara, despre care ai citit și dumneata în romanul „Niște țărani”.
A urmat o discuție amicală în trei, cu Ionuț Vulpescu, de aproape trei ore de amintiri în care eu i-am lăudat și interviul pe care, la rugămintea mea, i l-a dat lui Ionuț Vulpescu, un interviu magistral, de o verticalitate morală și de onestitate cu privire la realitatea zilelor noastre în România.
Au fost trei ore de sărbătoare colocvială și ne-am scotocit amândoi amintirile care ne-au legat viața.
Închei cu mirarea că la 89 de ani, este atât de tânăr încât acum două săptămâni a fost iar la București însoțindu-l pe fiul său, solist remarcabil, într-un spectacol la Opera din București. În acest timp, între aceste vizite, a ținut și la Copenhaga o conferință. Nu pot să închei această poveste fără a-i spune că sunt gelos pe vitalitatea lui.
Fiindcă astăzi este 1 decembrie, ziua României, îi spunem României, toți trei, la mulți ani!