Fals jurnal de ieri şi de azi: ,,O istorie subiectivă a intelectualilor,, I

Mă voi referi iar la o lucrare apărută la Paris, „AVENTURILE LIBERTĂŢII”, aparţinând unuia dintre cei mai importanţi filosofi europeni de azi, Bernard Henri Levy, cu subtitlul reprodus în fruntea actualalului Blog, la relectura căreia m-a trimis o recentă intervenţie a nonagenarului academician Solomon Marcus alarmat de ,,neînţelegerea, confuzia şi deruta  în politica cercetării”,

rezultat, adaug eu, al ignorării întregului spaţiu cultural ştiinţific postdecembrist de către ignoranţa enciclopedică a clasei noastre politice, spoită adesea, ostentativ cu titluri de doctor şi doctoranzi într-o ţară în care, aşa cum spune matematicianul arhicunoscut, asistăm la ”o inflaţie de conducători de doctorat, de doctoranzi şi de doctori exact în domenii (de exemplu, ştiinte economice, juridice, politice etc.) în care prezenţa noastră ştiinţifică internaţională este foarte slabă. Titlul de doctor a devenit un fel de blazon pe care-l arborează multe persoane complet străine de truda celuia care caută să rezolve o problemă si trăieşte alternativ stări de descurajare şi de satisfacţie, determinate de alternanţa eşecurilor şi succeselor sale. Este legitim să cerem reconsiderarea şi trierea drastică a tuturor acestor doctorate acordate fără merit şi retragerea titlului de doctor în toate cazurile în care acesta nu s-a justificat, întocmai cum s-a procedat în cazul unor grade militare acordate nejustificat. Această batjocorire a instituţiei doctoratului sfidează pe doctoranzii autentici şi este semnul clar al unei societăţi incapabile să respecte valorile.”

Dar să ne reîntoarcem la cartea lui Bernard Henri Levy a cărui teză despre angajarea şi lipsa de angajare a intelectualului în general îşi află şi în universul românesc un semnificativ corespondent, mai exact o fidelă oglindă. Să citim aşadar împreună un fragment plin de interes şi pentru noi în chestiunea angajării intelectualului.

Capitolul se intitulează ,,Andre Malraux, părând că întoarce spatele idealurilor din tinereţe” şi este, îmi permit să subliniez, atât de grăitor în chestiunea angajării sau mai ales a neangajării intelectualului român îndreptăţit, în toţi aceşti ani postdecembrişti, în scepticismul său:

”Cocteau, cred, spunea că Franţa este o ţară în care majoritatea scriitorilor sunt oameni politici rataţi, iar majoritatea oamenilor politici sunt scriitori nerealizaţi. În ce mă priveşte, aş spune că, într-adevăr,  cei mai buni dintre oamenii noştri politici au avut mereu ideea că adevărata excelenţă aparţine cărţilor şi verbului, după cum nu există carieră literară, chiar - şi mai ales -  reuşită, în care să nu dăinuie gândul ascuns că nimic nu egalează, la urma urmei, valorile acţiunii şi ale sabiei. Observ că între cele două figuri, între scriitorul care ar vrea să acţioneze şi omul de acţiune, nemângâiat la gândul că nu scrie, vine întotdeauna ora pactului şi a dialogului; unul îi cere celuilalt, şi viceversa, să-i rezerve un fel de acces la teritoriul mult visat. Resemnarea venind cu trecerea timpului, fiecare a înţeles, în cele din urmă, că suveranitatea însăşi pe care o exercită în al său domeniu şi pe al său teren îi interzice pe veci să nădăjduiască deopotrivă la domnie. Amintiţi-vă de Chauteaubriand apostrofându-l pe Napoleon şi de Napoleon apostrofându-l pe Chateaubriand. De Voltaire şi Ecaterina a II-a. De Descartes şi Regina Cristina. Amintiţi-vă de strania relaţie de care nu ştim mai nimic (doar că se baza pe un ”schimb ” de acest tip) între Platon şi tiranul Denys. De relaţia între August Compte şi Napoleon al III-lea. Intelectualii marxişti şi Stalin, Lenin şi Mao. Şi poate chiar, mai ştii, ralierea la Hitler a unui anumit rector a universităţii din Freiburg pe nume Martin Heidegger. Barres mizând pe Boulanger, Barres, despre care Mauriac a spus atât de bine că, în seara alegerilor, la Nancy, ”a strâns la piept gloria politică, singură care i-ar fi satisfăcut”. Pe scurt, e nesfârşită aventura - căci, de data asta, chiar e o aventură - a acelor intelectuali care, fascinaţi de istorie, dar desnădăjduiţi de a juca un rol într-însa, îşi caută un interlocutor ori un mijlocitor sau un corespondent - da, cred că cel mai potrivit cuvânt e ”corespondent” -,  fascinat la rându-i de literatură, dar fără speranţa de a se ilustra în acest domeniu. Clauzele pactului variază de la caz la caz. Există formula numărul unu, zisă a intelectualului consilier al Principelui : ”sfaturi în schimbul puterii”. Formula numărul doi, cea a funcţionarului intelectual de curte: ”ditirambi în schimbul iubirii sau al favorilor”. Contractul tip numărul trei, cunoscut de pe vremea lui Platon, este cel al regelui filosof şi al filosofului rege: ”nu discursuri, nu iubire, ci sentimentul meu că legiferez prin tine şi , simetric, sentimentul tău că filosofezi prin mine”. Se poate menţiona şi acel caz limită, îndeosebi acesta nu trebuie neglijat, fiindcă e vorba, mai ales, de Chateaubriand şi de Bonaparte: ”te urăsc, mă urăşti”, dar e în această ură o formă de recunoaştere care, la urma urmei, face cât celelalte. Căci principiul, singurul principiu, e întotdeauna acesta: să ai în cealaltă familie un fel de figură aleasă care te-a ales, deopotrivă, şi prin intermediul căreia omul politic ratat sau scriitorul nerealizat vor avea – fie şi numai – iluzia de a-şi satisface dorinţa frustrată.”

Dar să ne oprim astăzi aici, fiindcă e Săptămâna Patimilor şi trimiterile la universul nostru post decembrist nu vor putea să nu rişte un punct de vedere delicat pentru cei care călărind pe creasta ”valulului” – aşa zis -  ”revoluţionar”, "fascinaţi”- poate - ”de istorie”, dar sigur ”deznădăjduţi de a juca un rol în istorie” au determinat prin agresivitatea ascensiunii lor şi prin lăcomia lor materialist vulgară, însoţite mereu la vedere de neputinţa unei opere autentice şi, sigur, în adâncul conştiinţei lor de frustrarea produsă de această neputinţă, dar necontenit căţăraţi în vârful falsei ierarhii impusă chiar de către ei şi beneficiari ai ei, au determinat, repet,  şi scepticismul intelectualului român autentic pentru care lucrul său, opera sa, creaţia sa culturală sau ştiinţifică era mai importantă, era esenţială, era expresia vocaţiei lui autentice şi era mai presus decât călărirea pomenitului val al deşertăciunii. Aşadar, ne vom reîntâlni cu subiectul în Săptămâna Luminată, când trimiterile la noi vor avea nevoie chiar de această lumină.